Antologia Poezia Moldovei a apărut în anul 1954 şi e alcătuită din trei părţi: “Poezia clasică” (paginile 5-176), “Poezia contimporană” (177-616) şi “Poezia norodnică” (616-656). Câteva “notiţe biografice” despre fiecare poet încheie culegerea. La capitolul “Poezia contimporană” sunt incluşi 21 de autori cu poeziile lor cele mai “reprezentative”( câte 10 – 30 de poezii din fiecare autor). Nu se menţionează cui aparţine selecţia versurilor.

Principalele teme ale poeziei din această perioadă nu sunt greu de depistat. E suficient să parcurgi câteva pagini ca să descoperi schema după care s-au orientat alcătuitorii antologiei: Partidul lui Lenin şi Stalin, Eliberarea (Slobozirea Basarabiei), Patria Sovietică (Moldova Sovietică), viaţa nouă (colhoz, uzine, şcoli) etc. Deducem importanţa temei nu doar după cantitatea de poezii, dar şi după locul pe care-l ocupă la fiecare autor: primele poeme selectate sunt Capitala ţării noastre (Andrei Lupan), În faţa Cremlinului (Petrea Cruceniuc), Patria (Emilian Bucov), În Piaţa Roşie (Liviu Deleanu), Surori şi fraţi (Simion Mospan) etc. Pe ultimul loc, în cazul fiecărui poet, se află poeziile pentru copii, despre anotimpuri (despre primăvară), despre dragoste, Povestea unui şoarece de Gheorghe Meniuc, Ce se-ntâmplă-n viaţă de Vladimir Russu, Codrii de Igor Creţu… Desigur, nu putem discuta despre valoarea poeţilor (probabil, multe poezii care nu tratau temele recomnadate n-au fost incluse), putem, în schimb, sa ne amuzăm de expresivitatea „involuntară” a versurilor . Poeţii sovietici Vl. Maiacovski, A. Tvardovski, A. Surcov, D. Vetrov ş.a. au influenţat poezia basarabeană din această perioadă, majoritatea temelor fiind desigur importate din U.R.S.S., la fel cum majoritatea poeţilor dijn R.S.S. Moldovenească erau importaţi din Transnistria (R.A.S.S.M. formată pe teritoriul Ucrainei în 1924), odată cu unirea Transnistriei cu Basarabia în anul 1940.

În perioada anilor ‘50 numele lui Stalin e mai întâlnit decât cel al lui Lenin şi apare, de obicei, în poeziile despre partid (“partidul lui Lenin şi Stalin”):

Sub steagul lui Lenin, sub steagul lui Stalin,

Pe noi ne conduce partidul iubit!

(Moldova Sovietică)

Că partidul lui Lenin şi Stalin

Ne duce spre comunism.

(Îs ostaşul de eri)

Eu proslăvesc partidul

lui Lenin şi-al lui Stalin

Şi jur că niciodată

n-oi şovăi din cale!

(Partidului)

În poeziile despre (revoluţia din) Octombrie, Lenin şi Stalin sunt nelipsiţi:

Dacă sînt aşa,

cum astăz sînt ―

mulţămit de viaţă,

fericit, ―

Lui OCTOMBRIE

îi mulţămesc!

Şi la toată lumea

povestesc:

Toate estea

LENIN

mi le-a dat!

Toate estea

STALIN

mi le-a dat!

(Lui Octombrie)

Stalin proslăvit, iubitul nostru Stalin, Stalin cel iubit, Stalin luminat. Chiar şi într-o poezie dedicată lui Lenin, Stalin este amintit în ultima strofă:

Cu noi îi Ilici, oriunde şi-oricând,

Cel mai viu dintre oameni vii […]

Când Stalin primeşte parada izbânzilor,

Cu dânsul Lenin salută oştirea,―

Şi-s amândoi zugrăviţi pe pânzele

Istoriei, Slavei şi Nemuririi.

(Lenin)

Dacă într-un anumit context e menţionat numele lui Stalin (în primul rând), Lenin va apărea de asemenea după câteva strofe:

Şi nu uita, cu noi îi scumpul Stalin―

În jurul lui noroadele s-or strânje

Şi-n lupta iasta mare om învinje! […]

Şi-n patruzeci de-aici basarabenii

Sloboda şi norocul au primit.

Pun mâna pe cartuz şi îl salut pe Lenin,

Salut eu mauzoleul de granit.

(Prietenie)

Eşti erou, pilot al ţării, pentru că aşa ţi-a poruncit Stalin:

A trecut şi-i tot la cale,

Cum i-a fost cuvântul dat,

Cum i-a dat porunca Stalin,

Ţara cum l-a-nsărcinat.

(Pilotul ţării)

Sunt cea mai exemplară „zvenevaie” [şefă de echipă], c-aşa i-am promis lui Stalin:

Bine a luctat tutunul

Ş-a primit o roadă bună.

Toate le-a făcut la cale,

Cum i-a dat cuvânt lui Stalin,

Şi amu îi eroină Nastea.

(Eroina Nastea)

Intru în partidul lui Stalin şi jur:

Tovarăş Stalin,

jur:

Biletul înmânat

L-oi duce

Nepătat

în comunism―

pe drumul leninist,

pe drumul stalinist…

(Eşind de la Raicom)

Stalin are întotdeauna grija noastră. Stalin − salvatorul:

Dar şi-n robia neagră, pe sub biciuri crude,

Nădejdea niciodată-n viaţă n-am pierdut,

Că am ştiut că Stalin în Cremlin ne-aude,

Şi că din chin ne-a scoate am ştiut.

Noi auzeam cântarea de peste Nistru-n vale,

Cum moldovenii slobozi, depe malul stâng,

Îi mulţămesc lui Stalin şi-l proslăvesc pe

Stalin,

Că ei din viaţă nouă roadă nouă strâng.

(Basarabenii)

Cănd ea lupta pe viaţă şi pe moarte

În cel mai aspru clocot de război

De-acolo Stalin însămna pe hartă

Un drum de slobozire şi-nspre noi.

(Capitala patriei noastre)

Poporul sovietic e alcătuit din “noroadele lui Stalin”:

Căci înspre toate drepturile tale

Şi-nspre nădejdea voastră a tuturor,

Răzbate-n vacul nostru doar o cale,

Pe care merg noroadele lui Stalin,

Cu lejea şi cu drepturile lor.

(Drepturile omului)

Cu Stalin în suflet şi-n gând, nu ne e frică de nimic, nu putem să nu biruim:

― Stalin îi cu noi nedispărţit,

Se vede biruinţa, îi aproape!

(Petrişcevo)

Ipostaze duios-paterne ale conducătorilor. Copilaşi nevinovaţi sunt luaţi în braţe sau priviţi cu dragoste (uneori conducătorul priveşte de pe tablou):

Ilici la copilaşi priveşte

Şi ochii, parcă vii, zâmbesc,

Ce primăvară înfloreşte,

Ce flori în ţara noastră cresc!

(Primăvara)

Şi ce surâs senin şi însorit

I s-a ivit copilului pe faţă,

Când Stalin, ca un tată fericit,

L-a ridicat şi l-a cuprins în braţe.

Norodul truditor aplauda

Şi-şi ridica în slăvi conducătorul,

Care în toată măreţia sa

Tînea atunci în braţe ― Viitorul.

(În piaţa roşie)

Poezii despre locurile de naştere şi anotimpurile în care de nasc conducătorii. Despre imposibilitatea lor de a muri sau incapacitatea de a fi imaginaţi morţi:

Mi s-a părut că inima-i zvâcneşte,

C-a aţîpit puţîn, ca orice om,―

Ş-am vrut să strig: Tu vezi? Îi viu!

Trăieşte!

Dar m-am temut să nu-l trezesc din somn.

(Cuvântul lui Lenin)

El îi cu noi oriunde şi oricând,

El, viu, păşeşte-n fruntea omenirii.

Însăş cuvântul L E N I N

pe pământ

Însamnă ― nemurire.

(Gânduri despre Lenin)

Din viaţă Stalin n-a plecat,

Că el

mai viu îi decât viaţa…

El însuş

astăz dimineaţă

Cu mâna-i caldă

mi-a-nmânat

Biletul de partid.

Nu!

Stalin

n-a murit!

(Eşind de la Raicom)

În zîua ceea şi-au udat bucvarul

Cu lacrimi milioane de copii

Şi nu credeau, nu pricepeau şcolarii,

Cum oare Stalin a putut muri!

Ei doar ştiau, păşind întâia oară,

Ori învăţând întâiul lor cuvânt,

Că pomu-i pom, că floarea este floare

Şi că trăieşte Stalin pe pământ. […]

Ş-au înţăles copii: El trăieşte,

El este viu nemuritor în veci,

Căci veşnic vie inima-i zvâcneşte

În pieptul larg al Patriei întreji.

(Nemuritor în veci)

Stalin se bucură de popularitate şi într-o ţară capitalistă ca Argentina, de pildă, unde trei mineri (şahtiori) neînfricaţi au cioplit într-un munte numele lui:

Unde numai vântul doar suspină,

Pe un munte nalt, prăpăstios

Trii şahtiori voinici ai Arjentinei

Noaptea se urcau făr’de lumină

Şi ciopleau în vârfu-i colţuros. […]

Şi spre culmea muntelui, spre scală

Ochi îndreaptă mii de truditori

Ei citesc cu dragoste şi fală

Cel mai scump cuvânt al lumii ― STALIN,

Stalin îi în inimile lor…

(Pe un munte nalt al Arjentinei)

În limita posibilităţilor, fiecare republică dispunea de un spaţiu poetic acordat eroilor naţionali. Haiduci care-i apără pe cei sărmani, partizani , soldaţi eroi etc.

Ne-am avântat ca vulturii în zbor,

Ca şoimii depe munţi, de printre nori,

Cotovski şi Lazo şi alţi eroi

Au fost în fruntea luptei dela noi.

(Basarabenii)

Sub curgan înverzit

Doarme fiul iubit

Al Moldovei pe veci slobozite.

Slavă ţie Glavan ―

Partizan moldovan!

Slavă Patriei noastre iubite!

(Cântic despre comsomolistul Glavan)

Or trece anii-n lungul lor şirag

Şi peste vremi, în doine şi alean,

Noi, fraţii tăi de neam şi de meleag,

Te vom slăvi mereu, Boris Glavan.

(Or trece anii…)

În satul ista s-a născut Cotovski,

Cel mai viteaz voinic dintre voinici.

(Voinicul din Hânceşti)

S-a pornit Cotovski tânăr

Ca un şoim răzbunător;

Toţi boierii şi stăpânii

Tremurau în cuibul lor.

(Cotovski)

Eliberarea. Poeme lungi care încep cu viaţa grea, ţărani rufoşi şi bolnavi, slugi flămânde, fete sărace şi fără zestre pe care boierul…, apoi vin eliberatorii (ruşi desigur) şi totul se schimbă. Sau o variantă specific moldovenească: în Republica Autonomă (Transnistria) se construieşte comunismul fericit şi luminos, iar pe malul celălalt al Nistrului, bieţii basarabeni îndură chinuri neînchipuit de crunte din partea cotropitorilor străini, adică români.

Ş-atunci când lupta dase rodul ei,

Spre noi s-au furişat, ca nişte zmei,

Boierii răpitori de peste Prut,

Şi dela fraţii ruşi pe noi ne-au rupt.

(Basarabenii)

Ne-a dizrobit,

Ne-a fericit

Octombrie-nflorit.

Pe a lui roţi

Noi mergem toţi

Spre traiul înnoit.

(Cânticul fostului argat)

Flutură în falduri vântul:

slobod satul,

slobod târgu,

slobod omul şi pământul!

Şi răsună cu tărie,

strigăt lung de bucurie

dela Nistru-nspre-asfinţit:

«Fraţilor, bine-aţi venit!»

«Fraţilor, bine-aţi venit!»

(Sat uitat)

Cum să uite Nistrul oare

Mâna bună a Rusiei?

Ea a fost izbăvitoarea

Ce i-a rupt cătuşele.

(Balada Nistrului)

Basarabie!

Robită tu nu-i fi

Nicicând!

Hai pe calea proslăvită

Cu Rusia-n rând.

(La slobozirea Basarabiei)

Îţi aminteşti de anul 40,

Ţăranule cu pieptul înstelat,

Când te-ai sîmţit stăpân al firii

‘ntreji

Şi-ai stat pe-ogor cu capul rîdicat?

(Întâia sărbătoare)

Surori şi fraţi,

Aţi fost argaţi,

Bătuţi fără de milă

De cei boieri români.

Voi n-aţi văzut lumină,

Trăind ca nişte câini! […]

Surori şi fraţi,

Din iad sculaţi!

Păşiţi la viaţă nouă,

Voi, fraţi basarabeni!

V-am dat slobodă vouă,

Iubiţii moldoveni.

(Surori şi fraţi)

Acastă durere naţională e resimţită şi la nivel vegetal. Balada Un copac: “Pe malul drept, ciuntit, beteag / Creştea la Nistru un copac” care “în cuvinte povestea / de soartă rea şi viaţă grea”; “Nici nu se răcorea de ploi / Aprins de chinuri şi nevoi”; “Lăcusta frunzele-i mânca / Vrăjmaşii crenjile-i dărmau, / îl tot ciupeau, îl tot ciopleau, / La urmă îl şi jupuiau.” Însă fraţii lui de pe celălălt mal sunt fericiţi, “de jele nu mai plâng,/ Dar toată vara se mândresc, / Şi mustul soarelui rodesc. / De ploi îs proaspeţi răcoriţi, / Întotdeauna înfloriţi,/ Întotdeauna verzi, frunzoşi, / Salută viaţa bucuroşi.” Copacul nostru îşi întindea rugător ramurile spre malul stâng.

Dar iată vremea a venit

Şi spre copac noi ne-am pornit,

Noi, vulturii prin munţi aleşi,

Noi, şoimii de prin codrii deşi

Cu soarele aprins pe steag

Şi sufletul dischis cu drag.

Copacul parcă s-a trezit,

Venirea noastră a sîmţit,

Un soare nou l-a-mbrăţişat,

În stropi de aur l-am scăldat.

I-am alungat lăcusta ră,

L-am scos noi din nevoia gre.

(Un copac)

După eliberare urmează (în ordine cronologică) colectivizarea, industrializarea, alfabetizarea şi rusificarea.

Colhozul are cinci mii de hectare,

Are livezi şi pomi nenumăraţi,

Dar astăzi a-nflorit o simplă floare

Şi parcă-am fi deodată mai bogaţi.

(Citrus)

Îmi aduc aminte

Vremea din trecut,

Cum trăia norodul

De amar şi slut. […]

Noi o viaţă bună

În colhoz trăim,

Şi înspre comună

Drumul larg zîdim.

(Cânticul colhoznicului)

Rusul Dimitrii Dobrânin a venit în Moldova din Tambov (o localitate rusească).

Acolo trecut-a el şcoala

Pământului disţelinit

De plugul a două revoluţii,

De trainic tractor stalinist.

Şi tot ce-a fost greu în urcuşuri,

Şi tot ce-a trecut biruind,

Crescând şi-nflorind în Rusia ―

Să prindă şi-aici rădăcini. […]

Dar iată un deal ― Porumbrenii ―

Ca pieptul puternic de om.

Aici întocmit-au sătenii

Întâiul colhoz din raion.

(Secretarul raicomului)

Calul colhoznicului e tractorul:

Haide, calul meu,

Tractore bălan,

C-am ieşit cu tine

Az întâi pe lan. […]

De disdedimineaţă

Eu te-am adăpat

Ş-o cofă de benzină

În pântic ţi-am turnat.

(Calul meu)

Colhoznicii fericiţi aduc pâine la oraş:

Ei vin cu inima curată.

Să mulţămească pentru ajutor,

Şi pentru viaţa fericită-n sate,

Şi pentru orice brazdă de tractor.

Ei ştiu că pânea lor îi pânea păcii,

Că şi cu pânea pacea apărăm,

Că devenim mai tari pe zî ce trece

În orice loc, pe orişice tărâm.

(Obozul de pâne)

Industrializarea republicii a fost unul din principalele obiective ale noii puteri:

Slavă!

Slavă

vitejiei!

Para căruia îi vie,―

Ne luptăm noi cu stihia,

Întărindu-ne’ndustria!

(În ţeh)

Oraşul Tiraspol, murdar, cu jandarmi şi ureadnici mustăcioşi, “cu opt bisărici, şese sinagogi, / Cu trii oloiniţi şi-ncă vreo morişcă” (în trecut) a devenit acum de nerecunoscut:

Tiraspolul creşte,

Mişcarea-i grăbită.

O fabrică mare

Pe mai îi zâdită.

(Tiraspolul)

Pe uliţi îi vedea excavatoare,

La făbrici ― tehnică de multe feluri.

Şi toate

Ca şi razele de soare,

Rusia i le-a dat Moldovei mele.

(Scrisoare prietenului)

Stahanovişti moldoveni:

O, zî de iunie măreaţă!

Această vahtă-n cinstea ta!

În ţeh ― un freamăt cald de viaţă,

Şi-n orice inimă ― un steag.

El stă la strung, scăldat în soare,

Stahanovistul moldovan,

Cu-aceeaşi râvnă creatoare

Cu care-artistul stă la pian.

(În ajun)

Moldovenii aduc rusoaicele în ţara natală: Poezia “Dela Nistru pănla Don”. Întâiul vapor din Moldova a ajuns în portul Calaci:

Se-opreşte cu şuier vaporul

Condus de Gheorgiţă Cucoru.

El vine tăman din Soroca,

Să-şi iei-n Ţâmleanca norocul.

Aici pentru vlagă luptase

Cazacica zburdalnică ― Tasea.

O iubire tandră se înfiripă, dar Gheorghiţă pleacă la Soroca:

Şi-au scris într-un an ― iubitori ―

Trii sute cinzăci de scrisori.

― Pe Nistru îi foşnet de vie,

Tasie, Tasie, Tasie!

Pe Don s-au aprins albăstriţe,

Gheorghiţă, Gheorghiţă, Gheorghiţă!

Vaporul se intoarce şi nunta se face:

…Pe Don― mai puţân cu o fată,

Pe Nistru ― mai mult c-o nevastă.

(Dela Nistru pănla Don)

Dacă însă moldoveanca se îndrăgosteşte de-un brav rusoi, acela, de obicei, pleacă lăsând-o “în pieptul ei nepotolit”:

Dochiţa s-a gătit de joc,

Frumoasă ― nu-i fie deochi

Şi rumănă şi nantă.

Pe gât ― mărjele de hurmuz,

În părul negru ― două ruji

Da rochia ― cu banturi.

Ce ochi albaştri, minunaţi

Se uită galeş, cu nesaţ

La chipul din oglindă!

Ar sta Dochiţa, ar mai sta…

Dar bate-n uşă cineva,

Ori năvăleşte-n tindă?

Vin fetele s-o ia la joc, “la fost-a curte-a lui Ştirbei”, unde-i “clubul din Hârtop” (ne îndepărtăm puţin de poezia lui Coşbuc). “Din toate părţile veniţi,/ aici se strâng comsomolişti,/ Ce-s plini de voie bună.” În astă seară, veselii comsomolişti au rămas fără muzicant care “de-asară-i dus la nuntă”.

Dochiţa răpede ― la drum.

N-o fi scripcarul? Oarecum,

Mai are o nădejde.

Dar în ogradă a trecut

Un harmonist necunoscut,

Cântând ceva-n ruseşte.

„Harmonistul” rus a fost invitat. Şi a cucerit inima Dochiţei… O rujă îi cade din păr:

Ţânând o floare ― ruja ei,―

Zâmbind din ochi – luceferei ―

Sta harmonistul tânăr.

Dochiţa-n gând s-a ruşinat

Dar cu-ndrăzneală s-a uitat

La chipul în lumină.

„Harmonistul” pleacă şi Dochiţa-i duce dorul.

Flăcăii toţi se miră-n sat ―

Dochiţa parcă s-a schimbat,

Nu-i ca odinioară.

O-ntrebi ceva ― răspunde frânt,

Ori stă cu ochii în pământ,

Tăcută, gânditoare.

Norocul îşi încearcă mulţi ―

Flăcăi diştepţi, la muncă iuţi,

Pe linia întâia.

Dar cu Dochiţa păgubaş,

Mai bine, frate, să te laşi,

Că-i vană bătălia. […]

Dar nu, o, nu! El a plecat

Şi cânticele le-a lăsat

Pe plaiuri să răsune,

Şi fata-n orice loc şi ceas

Aude îndăjitul glas,

Nestins pe totdeauna.

(Mândra, baladă)

Copiii “comunică”:

Peste drum de casa noastră

Lucuieşte o fetiţă,

Cu o panglică albastră,

Împletită în cosiţă.

Asta-i Tania Ivanova…

Ea din Moscova-i venită,

Şi trăieşte în Moldova

Cu mămica ei iubită. […]

Eu îi strig:«Dă mingea-ncoace!»

Ea-mi răspunde: «Ponimaiu…» [Înţeleg]

Dar de fapt se cam preface,

Încă nu ne ştie graiul.

Eu când văd că ea greşeşte,

Mă gândesc c-ar fi mai bine

Să vorbesc cu ea ruseşte…

Dar greşesc… şi mi-i ruşine. […]

… Şi-amândoi, prieteneşte,

Stăm cu cărţile în faţă:

Eu― o-nvăţ moldoveneşte,

Ea― ruseşte mă învaţă.

(Prietenie)

Spre limbă de stat:

Învaţă rusa fiul meu,

Silabisind încet, cu încordare.

Îi orice început în viaţă greu,

Dar cel mai greu

Îi când începi bucvarul.

(«Tovarişci!»)

Ai carte, ai parte:

Să mergi înainte;

că satul din urmă

se uită la tine ce faci;

să mergi îndârjit înainte

cu gândul fierbinte,

crescut pănla soare.

Ficior de ţărani,

odraslă de oameni săraci.

(Ion pleacă la învăţături)

Cântice şi râs de voie bună

Se aud până departe-n sat,

Iar în faţa şcolii se adună

Oamenii întorşi de la arat.

Tineri şi bătrâni cu barba sură,

Fete mair şi-o droaie de femei

Se adună-amu la-nvăţătură,

Ca un roi de-albine-ntr-un ştiubei.

Cel mai harnic dintre toţi «şcolarii»

I-un moşneag de şeptezăci de ani…

Moş Vasâle, cum îi spun plugarii,

Scoate abecedarul din suman.

(Vremuri noi)

Bunicuţa stă pe prispă

Şi cu caierul în mână,

Învârtind întruna fusul,

Torce lână,

Toarce lână…

Printre degete, subţire,

Firul lung se răsuceşte,

Iar bunica, hăt, departe

Se gândeşte,

Se gândeşte. […]

Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar.

Şi cum stă, gândind la dânsul,

Iaca vine pe cărare

Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare,

O scrisoare…

Stă bunica sărăcuţa,

Cu un braţ, proptit de-o coastă

Şi se uită la scrisoare,

Ca o proastă,

Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,

Când pe faţă, când pe muche,

Dar, săraca, nu-nţelege

Nici o buche,

Nici o buche.

De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata.

― O scrisoare, fa nepoată!

Spune baba, bătrâneşte,

O scrisoare de la tata,

Ian citeşte,

Ian citeşte!

Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată.

― N-ar fi rău, a zîs nepoata,

Dac-ai şti şi tu, bunică,

Să citeşti măcar oleacă

Sângurică,

Sângurică. […]

Şi îndată nepoţica

Pune babei cartea-n poală ―

Şi începe s-o înveţe

Ca la şcoală,

Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―

Spune mica ei nepoată,

Şi-o cunoşti, că-i rotunjită

Ca o roată,

Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,

Şi-o cunoşti uşor că are,

Ca o greblă mititică

Trii colţare,

Trii colţare.

Iar aiasta-i П, bunică,

Cei mai dreaptă dintre ele,

Ca o poartă care are

Trii nuiele,

Trii nuiele. […]

― Nu e greu, a spus bunica,

Le învăţ eu, dar cu-ncetul…

Iar amu bunica ştie

Alfabetul,

Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa:

― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul

Ştie carte,

Ştie carte!

(Nepoţica o învaţă pe bunica)

Tema războiului. Poezii foarte lungi. Eroism, curaj, sacrificii în numele patriei etc.

Da vrăjmaşilor vreu să le spun

La sfârşitul poemei:

Nu atingeţi soldatul,

Călit în pohoduri şi foc.

De sfârşitul lui Hitler să ştiţi

Deamu-i vremea, îi vremea!

Noi – sovieticii –

Ac om găsi pentru orice cojoc!

(Îs ostaşul de ieri)

Tu mă-nvăţai că pentru noi

Mai scump, mai sfânt nu-i nică-n viaţă,

Decât să lupţi pentru norod

Şi pentru Patria măreaţă.

(Tatei)

Tu în lupte ai căzut,

Dându-ţi viaţa ta întreagă

Pentru-aist iubit ţânut,

Pentru ţara noastă dragă.

(Eroului necunoscut)

Fetiţa curioasă îl întreabă pe taică-său de ce i-i brăzdată faţa:

Şi-i răspund eu ca să ştie:

― Vârcile pe faţă

Eu le port, ca toţi copiii

Să-nflorească-n viaţă.

(Răspuns fiicei)

Chipul mamei. Îi cere fiului să se întoarcă victorios (ca mama lui Ştefan cel Mare a lui D. Bolintineanu).

Tu, dragul mamei, du-te la război

Şi nici pe-o clipă nu uita,

Că Patria să-ţi aperi ca erou,

Eu te-am trimis, eu – maică-ta.

Şi, dacă vrei să-mi fii ficior,

Ficior adevărat, cinstit,

Apoi pe nemţi să-i baţi necruţător,

Să-i baţi cum eu ţi-am poruncit!

(Porunca mamei)

Tu, mamă, ştii, ţi-am împlinit porunca,

Biruitori din lupte ne-am întors,

Dar, că ne-a fost pre gre şi aspră munca,

Să-ţi spun acuma n-are nici un rost.

(Mulţămire)

Apărătorii sovietici ai păcii condamnă războaiele din lume: cel din Coreea, dar şi din Spania: Luna Florilor (August îi luna florilor în Coreea) de Iosif Balţan, Mamei coreene de Paul Mihnea, Scrisoare către mama soldatului american, ucis în Coreea de Irina Stavscaia; Ghernica (din ciclul «Săbii peste Spania») de Liviu Deleanu, Luptătorilor din Ispania de Petrea Cruceniuc etc.

Îi sunt dedicate poezii lui Iulius Fucic “eroul naţional al Cehoslovaciei, ucis mişeleşte în a. 1943 de hitlerişti”: Scrisoare din Pancraţ de Gheorghe Meniuc, Versuri despre Iulius Fucic de Iosif Balţan.

Octombrie, temă importantă:

Decând îi lumea şi pământul

Noroc norodul n-a avut,

Şi numai marele Ocrombrie

O viaţă nouă a născut.

(Marelui Octombrie)

Poezii despre constituţia sovietică:

Lumina ta mi-a dat putere,

Cu tâlcul tău m-am înfrăţit―

Eu, cetăţeanul nou, sovietic,

Te-am strâns la piept cu dor sporit.

(Constituţia Sovietică)

Sărbătoarea “Unu mai”:

Tu eşti mai mult decât o zî…

Tu eşti o cale…

Eşti unitatea lumii truditoare.

Tu eşti tribuna depe care Stalin

Primeşte az parada Sărbătoarei.

(Întâi Mai)

Poeme despre Moscova, despre Chişinău, despre directivele Congresului, despre drepturile omului, despre poporul rus. Şi foarte multe despre Ucraina: Pe malul Niprului; Valul Niprului de Leonid Corneanu, Punţile frăţiei (Închinată sărbătoririi a trii sute de ani dela unirea Ucrainei cu Rusia); Lângă Nipru; Oaspeţii ucraineni de Emilian Bucov, “Donbasul de fructe”; Ucrainei de Bogdan Istru, Ucraină, dragă Ucraină de Petrea Cruceniuc, Buna zîua, Ucraină! de Petrea Darienco… (concurează periculos cu poemele dedicate poporului rus) Poate pentru că Transnistria a fost un timp Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Republicii Socialiste Ucrainene…

Nu deaceea, dragă Ucraină,

Mi se naşte versul de urare,

Că ne-ai fost din vac în vac vecină,

Despre ce ne spun şi cronicarii. […]

Şi atuncea, când Budjacul nostru

S-a pârlit de săceta cei mare,―

Pâine ne-a trimis Dnepropetrovscul,

Harcovul ― sămânţă şi tractoare. […]

Cât or curje apele nistrene,

Te-or cânta întruna moldovenii,

Soră bună, dreaptă şi sănină,

Ucraină, dragă Ucraină!

(Ucraină, dragă Ucraină)

Comunismul de pretutindeni. Ameninţarea de la „Uoll-strit”.

Eu învinuiesc Uoll-stritul,

Cuibarul duşmanilor lumii―

De-acolo pornea zângănitul

De arme-n discursul lui Trumen.

(Eu învinuiesc!)

Socotind c-or răzbi nevăzute

Sub al nopţii zăbranic cernit,

S-au lăsat mişelesc paraşute

Cu bandiţi, înnaimiţi de Uoll-strit.

(Pe pământul Moldovei i-au prins…)

Eu ştiu,

stăpâni de miliarde,

Că vreţi război

şi Omului vreţi moarte. […]

Şi ştiu,

că tare vă convine,

Ca râtul

să-l băgaţi

în ţări străine.

(Banchirilor din Uoll Strit)

Smit, flămând şi necăjit, caută de lucru. I se spune : “Eşti comunist… Cu Robson eşti!?/ Hai pleacă, fuji din ochi, jivină…―”:

El a răcnit ― spurcatul bos,

Urcând un catanog pe masă

Şi, ca un Cercil pânticos,

Şi-a-nfipt sigara-n surla grasă.

Smit răspunde:

Flămând, scuipat şi înjosit

De Casa Albă-a dumitale,

De ucigaşii din Uoll-strit,

De forestoli şi haimanale,

Numa deatât, că-ş muncitor,

Că pace vreu şi vreu dreptate

Pentru soţie şi ficior,

Pentru America mea toată. […]

Cu tine-i Moscova! Auzi?

Cu tine-i zarea însorită.

Tu ţâne inima mai sus

Şi mergi pe calea hotărâtă.

…Mărgând prin foc şi greutăţi,

În cale Smit nu se opreşte.

Cel drept, viteaz şi îndrăzneţ

Întotdeauna biruieşte!

(El a găsi dreptate)

Poezia Cei mai puternică stâncă are următorul “motto”: “Cu ţeluri agresive imperialiştii americani au hotărât să arunce în aer muntele Lorelei (Jermania de Asfinţit) pentru a pricinui revărsarea Reinului şi pentru a preface rejiunea într-o zonă a pustiei. (Din gazete)”

Dar Reinul îi az cotropit

De oastea duşmanilor vieţii,

Iar mârşavul lor Uoll-strit

Urăşte de moarte poeţii.

De lirica lor nu le arde,

Războiul li-i rostul şi ţelul,

Deviza le este miliardul,

Dolarul le este drapelul.

(Cei mai puternică stâncă)

Americanul Pol Robson cântă măreţ despre Rusia:

Ei nu vor să trăiască în robie,

Pentr’Uoll-strit să moară în războaie!

Ei pace vor! Şi ei iubesc Rusia!

Îi cânticul lui Robson mărturie:

― «Şiroca strana moia rodnaia»… […]

Şi moldovanul, fiul Uniunii,

Lui Robson îi aplaudă fierbinte.

Aplaudă cu Moscova-mpreună ―

Americii lui Robson, neînfrânte.

(Ascultându-l pe Pol Robson)

Poezii despre muncitori şi ţărani fruntaşi, dar şi tema femeii emancipate e “acceptată” cu entuziasm.

Leana tractorista:

Frunzuliţă, Leană dragă,

Focul dragostei nu-i şagă,

Vra şi Leana anul ista,

Să ajungă tractoristă.

Că bădiţa, ardă-l dorul,

Zî şi noapte-i cu tractorul,

Cu tractorul pe câmpie,

Şi-n sat n-are când să vie.

Şi atuncea, împreună,

Or lucra cu voie bună,

Or porni-amândoi tractorul

Şi nu i-a mai arde dorul.

(Frunză verde, lămâiţă)

Combainerele:

Alta nu-i ca Mărioara,

Combainera bălăioară ―

Cei mai harnică-n câmpie,

Cei dintâi la veselie.

(Mărioara)

S-a primit o telegramă

În colhoz alaltăieri ―

Veste scurtă, dar de samă:

«V-am trimis trii combaineri».

Trii flăcăi cu trii combaine

Îi un lucru minunat!

Pân în sară despre «taină»

Tot colhozul a aflat.

Fetele cu nerăbdare

Aşteptau şi aşteptau.

Tot cătau mereu în zare

Şi-ntre ele se şopteau…

Deodată, maică, iată,

Vin combainele pe şleah!

Fetişcanele-şi dau coate

Şi îngână «oh!» şi!«ah!».

Fel-de-fel de presupusuri:

Ne-nsuraţi îs toţi, tustrii,

Unu-i nalt şi lat în umeri,

Altul are ochi căprii.

Iar al triilea îi în haine

Albe cu chenar de flori

…Când colo― şed pe combaine

Trii fetiţe, trii bujori!

(Trii combaineri)

Tema “Educarea noii generaţii” a fost tratată cu maximă seriozitate. Procesul educativ îşi pornea traiectoria începând de la o fragedă vârstă, de obicei, încă din leagăn. Fiecare poet s-a simţit responsabil să-şi înceapă măcar un poem sau două cu “Nani-nani”…

«Nani-nani, puiul mamei,

Muguraş neatins,

N-ai nici grijă, n-ai nici teamă..»

A zâmbit copilu-n leagăn […]

Pentru pruncul tău cel rumăn

Şi nevinovat,

În America deacuma

Eprubetele cu ciumă

Stau în termostat. […]

Cine eşti, oricum te cheamă,

Orişiunde-ai fi,

Cu voinţa ta de mamă,

Eşi la luptă fără teamă:

― N-om îngădui!

(Lângă leagăn)

Nani liu-liu, nani-liu,

dormi, alt cântic nu mai ştiu;

anii tăi încet se-ncheagă-n

albia făcută leagăn

şi în zorii de lumină

ce-or să vină ―

nani-liu…

Mâine, când te vei trezi,

răsăritul dimineţii

altă lume va găsi

pentru trudnicia vieţii,―

dormi, alt cântic nu mai ştiu,

Nani liu-liu, nani-liu…

(Cântic de leagăn)

Dormi-adormi, mlădiţă dragă,

N-avea teamă de acei,

Care vor să stingă-n leagăn

Zâmbetul din ochii tăi.

Toate mamele din lume

Pentru tine or lupta,

Ca nimic să nu mai curme

Liniştea şi viaţa ta.

Luna-n zări, peste coline

Dedemult a răsărit…

Dormi, că mama-i lângă tine,

Copilaşul meu iubit!

Dormi, că ţara te păzeşte,

Ca să-ţi fie somnul lin…

Însuş Stalin îţi zâmbeşte

Prin fereastra din Cremlin.

(Cântic de leagăn)

După primele iniţieri materne, apare tatăl care ţine discursuri memorabile fiului (de cele mai multe ori), dar şi fiicei (din când în când). Pretexte pentru a reînvia trecutul viforos, pagini de istorie eroică…

Az numeri zăce ani, ochiosul tatei,

Şi eşti frumos ca primăvara;

Eu ştiu:

îi creşte nalt ca bradul

Sub bolta cerului, sub soare! […]

Colhoznicii Poltavei te-au hrănit,

Te-au legănat bâtrâne din Saratov

Şi ţi-a păzit plăpânda viaţă

Aceeaş Patrie sovietică

Mângâietoare şi măreaţă,

Mângâietoare şi puternică.

Iar când în patruzeci şi patru

Te-ai reîntors în satul din colini,

Tu nu-l ştiai atunci pe tata

Şi-i declinai cuvântu-n femenin…

(Ai zăce ani, ficiorul tatei)

Am să-i spun băietului povestea

Luptelor şi şleahurilor estea,

Am să-l fac să vadă şi să sâmtă

Vremea ceea mare şi ferbinte.

(La hartă)

În urmă:

România lui Mihai,

Încinsă cu pistolul şi cu sabia,

În faţa mea:

discătuşatul plai

Şi paşnicul cuprins al Basarabiei. […]

Îi creşte mare, ficioraşul meu,

Şi îi păşi pe calea noastră dreaptă!

Iar vacul tău a fi, poate, mai greu,

Căci sarcini mai măreţe te aşteaptă.

(«Tovarişci!»)

Poezia de dragoste nu lipseşte (!), e alături de “marile” teme, uneori completându-le:

S-a sculat mândruţa-n zori,

A dat pâinea în cuptor ―

Floare de bujor. […]

A ajuns mândruţa-n vale,

Un flăcău îi iese-n cale:

Tudoraş de la tractor ―

Floare de bujor. […]

Eh, toloacă fărmăcată,

Cine altu-i vinovatul,

C-a ars pâinea în cuptor ―

Floare de bujor.

(Floare de bujor)

Cercetez a zăcea zî

Şi aştept, păn a ieşi

Puica mea afară,

Verde-n faţă ca să-i zîc

Despre ce mă doare.

Dar când iesă, o salut

Şi nu-i zîc nimic mai mult,

Ce-i cu mine, nu ştiu…

Şi rămân ca un zălud,

Ca un «prinde muşte». […]

(Lucrau pe câmp şi a început să plouă)

Da aşa cu toţi spre sat

Drumuşorul ne-am luat .

Tremura fetiţa.

Eu jachetu-am dizbrăcat

Şi l-am dat Dochiţei.

Ochişorii ei căprii

Străluceau de bucurii.

Mi-am oprit suflarea.

A luat jachetu-n mâini

Ea depe spinare:

― Tot atâta, ce folos

Sub ciorlan să stai la dos,

Când eşti udă-ghioalcă…

Nu-s nici eu atât de prost

Mă pricep oleacă.

O apuc de subţâiori,

Ne-nvălim încetişor―

Sîmt suflarea-i caldă.

Da în piept aşa uşor

Inima-mi tresaltă.

(Ploaia)

Eu mi-aştept bădiţa drag,

Az îi sărbătoare.

Îl aştept, brodând pe prag,

Dar veni-va oare?[…]

Nu-i nimica îndoios,

Căci îi plac, ştiu bine,

Mi-a spus sângur, că-n colhoz

Alta nu-i ca mine.

Satul doarme liniştit,

Freamătă grădina…

Îi târziu, dar în sfârşit,

Aud paşi… el vine!..

(Îndoiala)

Şi câteva versuri nepermis de eminesciene:

Hai să mergem, unde lacul

Spală poale verzi pe deal,

Unde pomii se îmbracă

Şi se-nşiră – albi – pe mal.

Săjetează rândunica

Înnălţimea-n lung şi-n lat

Şi se uită-n jos o clipă,

Oglindindu-se în lac.

Lebăda se tot alintă

Jucăuşă, lin plutind,

Legănându-şi gâtul mândru,

Care pare-un arc de-arjint. Etc.

(Lacul comsomolist, 1950, de Emilian Bucov)

Sau à la G. Topârceanu:

Îşi dischid sfielnic floarea

Pe imaş brânduşile

Bate calda primăvară

Pe la toate uşile.

Zburdă meii nebunatici

Şi-i dizmiardă soarele

Pe sub nouri sânguratici

Se întorc cocoarele.

(Primăvara, 1949, de Valentin Roşca)

Cele mai frecvente cuvinte ruseşti (din această antologie):

selsovet – sovietul sătesc

raicom – comitetul raional

zvenevoi – şef de echipă (în colhoz)

voczal – gara

bolniţa – spital

otread – detaşament

pehotă – infanterie

listovca – foie volantă

zalpul (Aurorei) – salvă

şahtior – miner

predsedatel – preşedinte

ţeh – secţie, atelier

nagrada – decoraţie, medalie

II. Culegere de texte

Andrei Lupan

TĂRĂBOI

Măi, măi, măi

ce tărăboi

o mai fost în sat la noi!..

Stai un pic să-ţi spun şi ţie,

să vezi tu minunăţie,

că în sat mai fiştecare

dela mic şi pănla mare

s-o mirat de-aşa-ntâmplare.

Şi din ce?

Toată pricina

îi tăman lelea Grăchina.

Cum n-o ştii?

Pe Grăchina lui Tănasă?

Una grasă,

c-o diseatcă de copchii.

Casa lor

Îi pe-aproape de izvor,

Unde-i drumu-ncârjoiet

şi scoboară

înspre moară,

dela deal de selsovet.

Mai dăunăz îndesară

esă ea din casă afară

în grădină,

când din drum o strigă unul:

― Grăchină, lele Grăchină!

Da Grăchina, vorba ceea,

ca femeia ―

nu l-o cunoscut deodată,

s-o uitat în streşna mâinii

şi-o strigat chiar supărată:

―Cine-i măi, de ce-ntărâţi câinii?

Când colo cine-o strigat?

Costea lui Andrei a Marfii,

predsedateliu din sat.

O chemat-o

ş-o întrebat-o

fel de fel de cercetări,

chiţibuşuri,

mărunţuşuri,

şi cutare

şi cutare;

i-o grăit,

i-o şopotit

şi i-o spus,

ba-n jos,

ba-n sus,

da pe urmă i-o citit

şi-ntr-o carte

şi-n gazetă

şi-n hârtie…

Măi a naibei,

Ce să fie?

Da bărbatul,

supăratul,

îmblă el bietul Tănasă

când afară, când în casă,

se zburleşte

şi se meară,

şi oftează prin cămară,

şi se-nciudă,

şi se- ntartă:

―Ce au ei de stau la poartă?

Înflă el odată pieptul

şi-o pornit la dânşi deadreptul,

dând din coate,

cum e omul mâniet,

da Grăchina:

―Nu se poate,

fugi de-aicea, că-i secret!

Măi minune,

ce se face?

Nu se ştie,

nu se ştie!

O mai tras el o sudalmă

Şi-o stuchit de ciudă-n palmă

şi-o zâs:

―Să nu ieu ciomagul,

să-ţi îndrept eu feleşagul,

măi muiere;

tu să ai asta-n vedere.

Şi-nainte să se-ntoarcă,

o sucit încă-o ţăharcă

şi-o aprins-o,

cum c-adică,

nu de frică

el―Tănasă,

se duce-napoi în casă.

Bun;

amu mai stăi să vezi,

c-am să-ţi spun şi n-ai să crezi.

Când s-o-ntors el din ogradă,

o pornit un fel de childuri

şi de sfadă―

cică:

―Eu

mă duc mâine la Chişinău,

ca să facem adunare

şi-am să ţân o cuvântare.

Da bărbatul

s-o-nciudat odată foc

şi-o-ntrebat-o:

―Vrei s-o iei peste moţoc?

Ori cum văd, ai chef de leafă

peste ceafă?

Da nevasta:

―Mai încet cu vorba iasta,

c-o trecut ea vremea ceea,

când puteai să-ţi baţi femeia:

astăz stim noi alt zacon:

una-două şi-n raion.

Râdica Grăchina glasul,

da Tănasă pleacă nasul,

vorba ceea, se temea,

să nu-ncapă-ntr-o belea.

Ce-ai să faci?

Ce poţi să-i faci?

Nu-i de şanţ, mai bine taci!

Dimineaţa alt bucluc,

ea se-mbracă şi:

―«Mă duc!»

De i-o mărs vestea-n tot satul,

că şi-o lepădat bărbaul.

Trec femei, se întâlnesc,

Stau în drum şi şopotesc:

―Ce zâci?

―Aracan de mine

şi de mine,

nu-i a bine!

Să facă mătălnicii

ea, c-o casă de copchii…

―Cic-o-mblat

şi s-o cătat,

s-o hlizit,

s-o ghilosit

şi s-o dres,

şi s-o-mbunghit,

s-o-ncnopcit

şi s-o-ntuflit

şi, ptfiu!

cică s-o-mpudrit

şi s-o dus…

Ce ai de spus?

Deamu-i lămurit, că-l lasă

pe Tănasă.

―Vezi neata, ce tărăboi!

O venit vacul de-apoi.

Da Tănase

porăie pe lângă casă

şi icneşte:

―Bună treabă,

ea se plimbă prin străini,

da eu ţurui la găini,

parcă-s babă.

Trece unul şi priveşte,

altul vine şi-l întreabă,

celălalt îl ischiteşte:

«Cum aşa, din ce pricină,

nu te teme c-ar să vină…»

Unu-i bagă sula-n coastă,

c-ai rămas făr’de nevastă

ori îl face vădăoi şi-l aţâţă,

da Tănasă numai tace şi sughiţă.

Trece o zî,

trec două-trei,

o întrat grija-n femei:

―Nu-i Grăchina?

―Nu-i şi pace.

―Ce-ai să-i faci tu?

―N-ai ce-i face.

Ce să fie?

Ce să fie?

Nu se ştie.

Nu se ştie.

Când a patra zî-ndesară

hop – că vine şi Grăchina dela gară.

Da femeile-nainte

strigă cât le ţâne gura:

―Ia te uită, ia te meară:

o aduce selsovetul cu trăsura!

Vin buluc toate-n ogradă

după dânsa – vor s-o vadă;

da ea parc-ar fi mireasă,

se răpede

şi-l sărută pe Tănasă.

Lui nici nu-i vine să creadă:

Grăchina poartă năgradă

Stă pe piept şi străluceşte,

scânteieşte

şi sclipeşte,

ca un soare;

numai focuri şi lumină.

El se uită cu merare:

―Ce-i aiasta bre, Grăchină?

―Îi năgrada cei mai mare,

eu îs mamă eroină.

Şi-am făcut chef mai tot satul,

şi ne-o spus,

ş-am întrebat-o,

ş-am cântat,

ş-am lăudat-o,

ş-am ciocnit toţi din păhare

pentru cinstea ei cei mare…

Că femeile cu toate,

cum le ştiţi că sînt de răle,

de zavistnice ce-s ele,

au pornit un fel de sfadă:

―Vrem şi noi s-avem năgradă!

Noi, iş’lalţi tăceam din gură,

c-am picat la-ncurcătură,

fiindcă nu era uşor

de răspuns la jalba lor.

Da peurmă le-o-mpăcat,

c-o strigat

unul chefliu:

― «Tăceţi, fa, că nu-i târzâu!»

Iac-am spus ce tărăboi

s-o-ntâmplat în sat la noi.

1945

PENTRU CEI DIN URMĂ OARĂ

M-o-ntrebat Ion asară,

Cum socot şi ce gândesc;

Pentru cei din urmă oară,

Îl iubesc ori nu-l iubesc?

Da eu n-am putut deodată

Să-i răspund ori da ori ba,

Că era aşa de caldă,

Vorba lui când întreba!

Şi era măhnit oleacă

Şi era mai gânditor,

Părul moale ca bumbacul,

Ochii negri lucitori.

Da el iară şi-apoi iară,

Două ceasuri nencetat,

Pentru cei din urmă oară,

Despre asta m-a-ntrebat.

Eu i-am spus atunci îmi pare

Că nu-i vorba de iubit,

Astăz inima mă doare ―

Pentru ce l-am amăjit!

Da nu-i jelea fără capăt,

Că nici capăt încă nu-i,

Am să ies sara la apă

Şi-am să trec prin poarta lui.

C-o oftat eri de măhnire,

Ionică la sfârşit

Şi mi-a zîs la despărţire

Serios şi hotărât:

― Vin aici şi mâine sară

Dacă vrei şi mai doreşti,

Pentru cei din urmă oară,

Să te-ntreb cum te gândeşti.

1952

Gheorghe Meniuc

PĂMÂNT NATAL

În zâlele când hoinăresc,

cuprind

Din zare-n zare Basarabia,

Trec salutat de holdele de grâu

Şi popuşoi cu foi ca sabia.

În fundul văilor aud

Doinirile dospite cu amar:

Aici istoria pământului

Îşi ţese versul secular.

Vers moştenit dela uitaţi

străbuni,

Din anii bejeniţi şi furtunoşi,

Puterea ta e încă proaspătă,

Ca bulgării abia din brazdă

scoşi!

În mine glasul neamului e foc

Neistovit, ce clocoteşte-n piept.

Lumina Răsăritului imens

În oameni şi în viaţă o aştept.

Eu cânt cu-nflăcărare zorile,

Nu fug de-aici cu zbor de vrabie:

Aici eu m-am născut, aici rămân

Să’nalţ o nouă Basarabie!

1937

Leonid Corneanu

TRII BĂBUŢE

Din bisărică trii babe

Au ieşit,

Au ieşit.

Slujba popii la vecerne

S-a sfârşit,

S-a sfârşit.

Trii băbuţe cam de-o samă

Merg în rând,

Merg în rând.

Trii băbuţe parcă-s neamuri,

Au un gând

Au un gând.

Gheboşită una-n patru,

Ca un ghem,

Ca un ghem.

Face leacuri de tămâie

Unt-de-lemn,

Unt-de-lemn.

Una lungă ca o ţurcă,

Ca un băţ,

Ca un băţ.

Traje bobii cu grăunţe

Zvârle cărţi,

Zvârle cărţi.

Dar a tria-i joasă, groasă,

Un tăbac,

Un tăbac.

Ea discântă, lecuieşte

Fără leac,

Fără leac.

Trii băbuţe calcă drumul

Suspinând,

Suspinând.

Cel cu plete li-i prieten,

Popa «sfânt»,

Popa «sfânt».

Părul sur li se-ncâlceşte,

Un fuior,

Un fuior.

Oare încotro se traje

Drumul lor,

Drumul lor?

1932

Mihail Andriescu

DOR DE BASARABIA

(Din poema «Peste Nistru»)

Zboară, dragă cioară,

Înspre asfinţit

Şi du-mi o vestişoară

La maică-mea în ţară.

[…]

În satul cela este,

Fără de ferestre,

O casă mititică,

Demult nelutuită;

Pe creasta ei golită

Fusese un cuibar,

Cuib de cocostârci

Cu clanţurile mari,

Da amu şi ei

Demult l-au părasit…

A mai rămas la poartă

Un copac de fag,

Să te sui pe dânsul

Să cârâi tu cu drag.

Ş-a să iasă-n prag

O babă bătrână

Cu toiag în mână,

Cu cosiţa sură

Fără dinţi în gură,

Pe băţ sprijinită,

De dor îmbătrânită,

Cu pielea zbârcită,

De nevoie negrită,

De ierni răcită,

De soare pârjolită,

Şi uscată de jele,

C-o făcut la oameni,

La negrii boieri,

Bogăţii, averi.

Şi îmblă, sărmana,

Flămândă de eri―

―Asta-i mama me…

Să-i spui, surioară, că în altă ţară,

Înspre răsărit,

Tu m-ai întâlnit,

Unde nu-s boieri―

Trântori sânjeroşi,

Ş-o viaţă nevăzută,

Nouă, înfloreşte;

Viaţă-n veci dorită,

Numa-n gând gândită,

Cu sânje cald stropită,

De neamul nostru trudit;

Unde-n văzduh mândru

Fâlfâie, chemând,

Steagul nostru roş…

―Acolo fiul ei

Zăce ani trăieşte,

De dânsa şi de ţară

Tot îşi aminteşte;

Acolo sănătos

Tu m-ai întâlnit

Şi doru-mi să i-l spui

Eu ţi-am poruncit.

Să-i spui, dragă cioară,

Cum mi-i dor de ţară,

Că de văd în ţarnă

Coama grâului,

De-aud dimineaţa

Fluierul uzinei,

Cum sună prin ceaţă.

Cum zorii dispică,

Ori cobor în mină

Cu căzmaua-n mână,―

Un dor în piept se naşte,

O jele mă apasă,

Gândul mi-i cu dânsa,

Gândul mi-i acasă…

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

1928

Emilian Bucov

TOAMNA UNIVERSALĂ

(Vizitiul capitalismului)

Scârţâie roţile carului vechi.

Scrâşnetul lor vuieşte-n urechi.

Vizitiul înjură.

Caii sleiţi

şchioapătă – dispotcoviţi.

E noapte. E bură.

Drumu-i pustiu.

Gându-i pustiu.

―Hei, vizitiu!

Încotro, vizitiu?

―La naiba!

Eu sângur nu ştiu!

Coniţa Europă i-aşa de măhnită…

În oasele-i putrede nu mai ferbe

măduvă.

Coniţa Europă i-aşa de-amărâtă,

de parcă-i de-o mie de ani văduvă.

A fost odată o zî cu soare

peste ocean.

Astăz e noapte isterică.

Duduia America

priveşte cum se mănâncă dolarii,

ca nişte dulăi pe maidan.

În piepturile negre din Africa

pumnii albi sădesc oftică.

În rănile Aziei galbene

hoţii şi-au înfipt ghearele albe, măi.

În burta flămândă a Indiei

banchirul şi-a împlântat dintele.

În Australia, uitată în matca

oceanului de lacrimi,

lordul-căsap tăbăceşte pielea

«sălbatică»

în altarul «civilizaţiei sacre».

Dar iată… priviţi!

Ascultaţi-vă ochiul atent!

Lunjiţi-vă paşii mărunţi!

S-a născut un nou continent!

― Peste mări, peste munţi?

― Ba nu aicea aproape

a răsărit Ţara – Soare!

Ca s-o vadă mai bine

cei huliţi s-au sculat în picioare.

Huruie roţile carului ―

cu gât de fier

cu ţâpăt de-oţăl.

Pe drumul pustiu

mreje de foc s-au aşternut.

― Hei încotro, vizitiu?

― Înnapoi! În trecut!

1932 – 1939

Bogdan Istru

SCRISOARE TATEI

Toţi beţivii satului te cunoşteau.

Dece-ai băut atâta? Spune, tată…

Oare pentrucă ai fost tot timpul sângur?

Dece aveai dimineaţa fruntea’negurată?

Braţele îţi vindeai cu zâua

Pentr-o pâine, pentr-un funt de carne…

Acele vremuri aspre, tată,

În veci n-au să se mai întoarne.

Aşa te văd păn noaptea-n cuzniţa

Urjisită de sudalmă şi de muncă;

Foiul suflă în cărbunii puturoşi,

Eu visez la fluturii din luncă.

Pluguri, şine şi zamoace

Tremurau sub braţul tău ―

Şi în ploaia de scântei

Răsărea pierduta-ţi viaţă de flăcău.

Aspru, grunţuros ca piatra,

Pe dumnezău deajuns l-ai suduit,

În braţe stânci ai fi cuprins,

Cu umărul o-mpărăţie-ai fi urnit.

Dar perceptorii când veneau să ne-mplinească,

Tu stăteai tăcut, înfrânt, lăsând cătuşa

Să te strângă de grumaz.

Uneori le încuiai în faţă uşa.

Iar eu, de tine dăscălit,

Le spuneam că nime nu-i acasă, tată!

Şi mă gândeam la braţul tău de piatră

Şi la fruntea ta înnegurată…

Într-un an cu multă foamete-am furat

Dela boier un sân cu mere ―

Ţi-am dat şi ţie; tu m-ai sărutat.

Dece, dece m-ai sărutat?

1940

Petrea Cruceniuc

AM AUZIT UN CÂNTIC LA TIRASPOL

Am auzit un cântic la Tiraspol,

Un schimb dela «Tcacenco» îl cânta―

Părea că însăş viaţa norocoasă

În zborul său puternic s-avânta.

Era un ceas de sară-a primăverii,

Când florile – curatele şoptesc,

Când se supun puterilor cântării

Şi orice gând şi clocot tineresc.

Merjeau în rând voioşi, ca dela praznic,

Şi fete, şi neveste, şi bărbaţi ―

Li se-nchinau şi crănjile de frasâni,

Când ei păşeau cuprinşi, ca nişte fraţi.

Cântau un cântec scump despre Rusia,

Un cântic auzit şi cunoscut,

Un cântic ce-a trăi o veşnicie,

Că dela Volga a ajuns la Prut.

Stăteam vrăjit de valul melodiei

Şi iară-n clipa asta m-am gândit:

«Îi straşnică în cântice Rusia!

Îi minunat norodul ei slăvit!»

Şi iată ce mi-a mai venit în minte:

Când îndrăjeşti din suflet un norod,

Apoi îl porţi în inima fierbinte

Cu viaţa lui, cu cântice ― cu tot!

Am auzit un cântic la Tiraspol ―

Moldova truditoare îl cânta,

Da sus, pe cerul Patriei albastru

Cremlinul îl vedeam în orice stea!

1952

Liviu Deleanu

BĂSMĂLUŢA

Nicuşor îi mic ―

Şi are numai două buzunare.

Şi-i deprins să ţină-n ele

Toate cele.

Ţine-n ele cutioare,

Pietricele, bunghi, mosoare,

Hâriuţe colorate

Şi-ncă altele de toate

De te miri cum le îndoapă ―

Şi nu crapă.

Ce să vă mai spun de el?

Cred că n-ar strica

Defel,

Dacă Nicu ar avea

Încă un buzunărel…

C-are multe-n buzunare,

Numai… băsmăluţă n-are.

1953

NEPOŢICA O ÎNVAŢĂ PE BUNICA

Bunicuţa stă pe prispă

Şi cu caierul în mână,

Învârtind întruna fusul,

Torce lână,

Toarce lână…

Printre degete, subţire,

Firul lung se răsuceşte,

Iar bunica, hăt, departe

Se gândeşte,

Se gândeşte.

Se gândeşte la ficiorul,

Care-i dus în ostăşie

Şi deamu de-o vreme-ncoace

Rar îi scrie,

Rar îi scrie.

Şi cum stă, gândind la dânsul,

Iaca vine pe cărare

Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare,

O scrisoare…

Stă bunica, sărăcuţa,

Cu un braţ, proptit de-o coastă

Şi se uită la scrisoare,

Ca o proastă,

Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,

Când pe faţă, când pe muche,

Dar, săracă, nu-nţelege

Nici o buche,

Nici o buche.

Ce n-ar da amu bunica,

Stând în mână cu răvaşul,

Ca să afle ce-i mai scrie

Ficioraşul,

Ficioraşul.

Şi cum stă, torcând pe prispă,

Întră busna prin portiţă,

Cu ghiozdanul în spinare

O fetiţă,

O fetiţă…

― O scrisoare, fa nepoată!

Spune baba, bătrâneşte,

O scrisoare de la tata,

Ian citeşte,

Ian citeşte!

Nepoţica ia scrisoarea,

O disface şi-o aşază,

Iar bunica, ascultând-o

Lăcrămiază,

Lăcrămiază!

De atâta fericire

Bunicuţa parcă-i beată,

Şi-o tot roagă să-i citească

Înc-o dată,

Înc-o dată.

― N-ar fi rău, a zîs nepoata,

Dac-ai şti şi tu, bunică,

Să citeşti măcar oleacă

Sângurică,

Sângurică.

Dacă vrei luăm o carte

Şi te-nvăţ chiar eu oleacă…

Şi-ai să vezi, bunică dragă,

c-o să-ţi placă,

c-o să-ţi placă…

Şi îndată nepoţica

Pune babei cartea-n poală ―

Şi începe s-o înveţe

Ca la şcoală,

Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―

Spune mica ei nepoată,

Şi-o cunoşti, că-i rotunjită

Ca o roată,

Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,

Şi-o cunoşti uşor că are,

Ca o greblă mititică

Trii colţare,

Trii colţare.

Iar aiasta-i П, bunică,

Cei mai dreaptă dintre ele,

Ca o poartă care are

Trii nuiele,

Trii nuiele.

Când le ştii deamu pe toate,

Îi mai lesne…Ţine minte:

Le înşirui ― şi din ele

Faci cuvinte,

Faci cuvinte…

― Nu e greu, a spus bunica,

Le învăţ eu, dar cu-ncetul…

Iar amu bunica ştie

Alfabetul,

Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa:

― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul

Ştie carte,

Ştie carte!

1945

SLAVĂ ARMATEI SOVIETICE!

Oastea

sub zări roşietice ―

Trece

cu paşi viforoşi…

Slavă

Armatei Sovietice!

Slavă

Ostaşilor Roşi!

Iată-i ―

în inimi cu gloria

Asprelor

lupte fierbinţi,

Poartă

pe umeri Istoria

Celor mai mari

biruinţi.

Poartă

în marş scânteierile

Stelelor roşii

pe frunţi

Şi-ţi par,

arătându-şi puterile,

Mai falnici

ca brazii din munţi.

Ei au făcut

să se spintece

Beznele

nopţilor reci,

Ca să răsune

în cântece

Plaiuri,

grădini şi poteci.

Ei au întors

bucuriile

Traiului nostru

senin,

Să facem mai tari

temeliile

Marelui nostru

cămin…

Oastea

sub zări roşietice

Trece,

păşind cu temei…

Slavă

Armatei Sovietice!

Slavă

eroilor ei!

1946

Simion Mospan

CE SĂ FAC?

(Cânticul Dochiţei)

Ce să fac, cum să mă dreg ―

Nu mă plac flăcăii.

Pela casa mea toţi trec,

Dar nu vor să steie.

S-a oprit mai altăieri

Petrea lui Chirtoacă:

A privit cam lung la cer

Şi la mine-oleacă.

M-a poftit la joc în sat.

Eu tot stam în casă.

Pân m-am dres, el m-a lăsat:

Cică-s pre lenoasă.

1953

CÂNTIC

M-a-ntâlnit ieri lângă poartă

Vasea, care-mi poartă urma,

Şi mi-a zis că îs frumoasă

Şi că-s bună de mireasă.

I-am răspuns să-mi deie pace,

Că el mie az nu-mi place,

Că la gură bun s-arată,

Da-n brigadă-i cel din coadă.

1953

Constantin Condrea

CIOARA ŞI VULPEA

(Variant nou la fabula lui I. Crâlov)

Sta cioara pe-un copac, ţinând în cioc

Vestita brânză.

Iar lângă tulpină

Mirosul brânzei a oprit în loc

O vulpe cu priviri de poftă pline.

Sta cioara în copac şi tot gândea:

«Amuş începe a mă lăuda».

Dar vulpea o privea de jos tăcută,

De parcă şi-a pierdut mierosul glas.

Au stat aşa vro câteva minute,

Ba poate că au stat deamu un ceas

Şi vulpea tot tăcea nepăsătoare,

Iar cioara aştepta şi aştepta…

La urmă cioara şi-a pierdut răbdarea ―

A pus cu grijă brânza lângă ea

Şi-a cârâit:

― Ce, brânza nu-ţi mai place?

De ce nu lauzi glasul meu vrăjit?

Doar pentru asta ai venit încoace.

Ori poate pe Crâlov nu l-ai citit?

Ascultă dar ―

Şi-a cârâit odată,

De frunza în copac s-a scuturat.

Sărmana vulpe! Se-nvârtea ca beată,

― Ajunge! Fie-ţi milă! a strigat.

Atunci m-am înşelat, îmi dau az sama,

Dar să-mi îndrept greşala nu-i tâziu:

Mai bine, cioară, oi muri de foame,

Decât să laud cârâitul tău!

________

Dar sînt şi unii, fără remuşcare

Şi care nu se-nlătură defel

Să laude chiar cârâitul cioarei,

Când ştiu că nici o brânză nu-i de el.

1952

Paul Mihnea

DOUĂ VIORI

A venit la olimpiadă,

Din sătucul depărtat,

Ionel al lui Plămadă,

Un talent ca mulţi din sat.

Frunză verde lozioară…

Stă pe scenă-un băieţel.

Cântă-n glasul de vioară

Inimioara lui Ionel.

Însăş tu, copilărie,

Stăi, cântând al tău noroc;

Şi, cuprinşi de bucurie,

Toţi te-aplaudă cu foc!

Da-n Niu-Iorc copilăria,

Nelipsită de talent,

Cu vioara sărăciei

Stă, cerşind un jalnic cent…

Stă la noi în capitală

Ionel, aplaudat.

Az ― la şcoala muzicală!

Mâine ― artist adevărat!

1950

POEZII NORODNICE, CULESE ŞI PRELUCRATE

DE V. GALIŢ

M-oi duce în Ţara Rusască

1.

Frunzişoară poamă,

Nu mă bate, mamă.

Eu ţi-am spus şi-ţi spun,

Că nu mă cunun

Cu un căpcăun,

Cu un găinar,

C-un român jandar,

C-a venit la noi,

Ca un tălhăroi.

2.

Frunzişoară poamă,

Toţi jandarmii, mamă,

De s-au însurat

Şi fetiţe-au luat,

Rău le-au înşelat.

Eu ţi-am spus şi-ţi spun:

Nici Cotoi nu-i bun.

În bătăi m-a frânge

Viaţa eu mi-oi plânge.

Mamă, nu mă da,

Că m-oi supăra

Şi te-oi blestema.

Şi m-oi duce, duce

Peste-o apă dulce,

Peste-o apă lină,

În ţara vecină,

În ţara rusască,

Să nu mă găsască.

Ruşii ne-or elibera

1

Frunzuliţă, peliniţă,

Spune-mi maică, măiculiţă:

Dece plâng poienile,

Codrii şi dumbrăvile?

Dece jem izvoarele,

Şi jelesc ponoarele?

Dece casa a rămas,

Fără poartă şi pârlaz?

Şi dece s-au dus pe rând,

Suspinând şi blestemând,

Cântăreţii codrilor,

Viilor, dumbrăvilor?

2

Frunzuliţă, grâu mărunt,

Ceru-i mai posomorât.

Peste sat basarabean,

Numai of auzi şi vai.

Boierimea românească

A venit să ne juchească.

Zî şi noapte cară, fură

Pâinea noastră dela gură.

Frunzuliţă, toporaş,

Dragul mamei ficioraş,

Lungă vreme n-a fi-aşa,

Ruşii ne-or elibera

Din robia românească,

Boierească – tălhărească.

“Pe unii i-am deranjat, pe alţii i-am «aranjat»”

O.P.: Distinşi oaspeţi şi dragi colocutori, vă propun să începem discuţia noastră printr-o mărturisire proprie. Unul din evenimentele acestei toamne a fost că mi-au apărut două volume destul de consistente ca număr de pagini (urmează să se pronunţe altcineva dacă sînt consistente şi altfel), dar în orice caz două volume parţial subvenţionate de Ministerul Culturii. Vreau să vă mărturisesc că a fost o surpriză de proporţii pentru mine. N-am cerut pînă acum niciodată, în scris, subvenţii vreunui organism al statului. Probabil dintr-un soi de pesimism funciar. Mă gîndeam: de ce să mi se dea tocmai mie, cînd alţii nu primesc?

L.A.: Vezi dacă te-ai pus bine cu Grigurcu? Ai primit bani de la Eugen Simion!

O.P.: Aş prefera să capăt de la domnul Grigurcu însuşi, dacă ar avea o fundaţie uriaşă.

G.G.: O fundaţie de dimensiuni buzuriene. Măcar pe jumătate.

O.P.: De fapt n-am solicitat eu aceste finanţări, ci editurile cărora le-am oferit manuscrisele, şi spre stupoarea mea le-am primit!

L.A.: Şi ce? Eşti nemulţumit?

O.P.: Oarecum. Pentru că încerc să înţeleg. Mă simt cumva trădat de mine însumi.

L.A.: “De ce, nene Anghelache?” După ce te-ai sinucis, vrei să afli şi de ce!

O.P.: Problema este că am primit aceste sume de la un juriu instituit de Ministerul Culturii şi avîndu-l în frunte pe domnul D.R. Popescu… Explicaţia mea e oarecum facilă, poate şi răuvoitoare, dar mă întreb şi vă întreb dacă e plauzibilă sau nu. Ministerul Culturii, generos cu anumiţi autori şi cu o anumită clientelă, după cum rezultă din presă, s-a gîndit că poate ar fi bine să subvenţioneze şi alţi autori, mai puţin la modă, aflaţi nu tocmai pe coama valului. Cum eu nu mă număram printre cei care au mai beneficiat de asemenea ajutoare financiare, iată că am primit, pentru două cărţi, o sumă care echivalează cu un sfert din ce-au primit alţii pentru o singură carte. Nu mă plîng – sînt recunoscător, dar încerc să înţeleg. Aşadar, prima explicaţie ar fi aceea că pot figura ca o păpuşă de paie împinsă în avanscenă. Ca un alibi pentru o comisie mînată de parti-pris-uri. Dar poate că mă înşel şi poate că denigrez acolo unde ar trebui să fiu doar mulţumit. Mai am o altă explicaţie, eu fiind probabil suspicios din fire. Mi-am zis că domnul D.R. Popescu şi alţi membri ai juriului vor fi urmărit în presă unele din luările noastre de poziţie comune – sau ale mele personale – şi vor fi sesizat o anume tendinţă polemică a lor. Recunosc că în această ultimă perioadă a vieţii mele, în ultimii vreo doi ani, am polemizat adeseori, am încrucişat spada ba cu echipa de la România literară, ba cu echipa de la Humanitas, cu domnul Pleşu…

L.A.: Pe unii i-ai deranjat, dar pe alţii i-ai “aranjat”.

O.P.: Tocmai asta vreau să spun! Poate că ei m-au perceput ca pe un posibil aliat. Am realizat brusc că în 15 ani de zile n-am scris niciodată despre acest autor inegal care este domnul D.R. Popescu – o figură care mi s-a părut odioasă (folosesc acest cuvînt cu toată responsabilitatea!) în anii ‘80…

L.A.: Unii l-ar vedea premiat cu Nobel

O.P.: Poate că da. Nu ştiu cine…

G.G.: Am văzut o propunere, scrisă şi tipărită în acest sens, în Convorbiri literare, numărul ultim, pe octombrie 2004. Se spune acolo că D.R. Popescu e cel mai plauzibil laureat român la Nobel, spre deosebire de Mircea Cărtărescu. O variantă absolut insolită, să recunoaştem. Autorul demersului: Valentin Taşcu, cel ce-a avut năstruşnica idee de-a se proclama… Grigurcu 2! După care n-a şovăit, fără nici o pauză, a mă calomnia ordinar.

L.A.: După ce unul din cei mai mari criminali ai lumii contemporane, Yasser Arafat, a luat Premiul Nobel pentru Pace, de ce să nu ia şi unul din cei mai mari îngălaţi ai literelor române, D.R. Popescu, Premiul Nobel pentru Literatură?!

O.P.: Oare sîntem noi răutăcioşi, sau efectiv lucrurile rămîn discutabile în această zonă, a creaţiei lui D.R. Popescu?

G.G.: Să-l lăsăm deocamdată-n pace pe D.R., un născut-mort din pîntecele muzei şi să vă pun o întrebare: v-ar conveni o asemenea alianţă, care prezumaţi că vi se propune pe această cale?

O.P.: Nu, nu, deloc! De aceea o şi denunţ – înainte de a mi se fi propus orice.

L.A.: Eu am o altă ipoteză. Este o mişcare tactică, prin care cei cu pîinea şi cuţitul, după ce şi-au tras spuma bucatelor, pentru a detensiona nemulţumirile mai împart din firimituri şi celor care nu sînt adversarii lor frontali.

G.G.: Cu toate că, în comparaţie cu destui alţii, aţi fost, spre cinstea dumneavoastră, suficient de frontal.

O.P.: Motiv de infinit reproş, pentru o serie întreagă de stimabili confraţi, o ştiţi prea bine, domnule Grigurcu… Da, e prima ipoteză pe care am enunţat-o. Dar atunci asta ne încurajează să dăm cu biciul cît mai tare, ca să primim finanţări, nu?

L.A.: Nu, asta ne-ar încuraja să-i dăm jos pe ei de la putere! Ca să nu mai primim doar firimituri…

G.G.: Eu am impresia, domnule Pecican, că este vorba de o îmbinare între cele două ipoteze. Pe de o parte, e un fel de nonşalanţă a dăruitorilor, care împart firimiturile rămase de la festinul lor financiar mai mare sau mai mic, iar pe de altă parte este o încercare, fie şi destul de vagă, de a ne racola.

O.P.: Oare nu mă flatez să cred asta?

G.G.: Nu vi s-a făcut o propunere concretă, însă consider că vi se dă totuşi un semn de atenţie şi consideraţie, prin ambele interpretări pe care le putem da gestului ministerial. Sînteţi creditat pe-o cale a ambiguităţii.

L.A.: Poate că există o variantă mai terre à terre. Poate că editorii la bunăvoinţa cărora ai apelat aveau nişte uşi deschise spre cineva din comisie, iar cu asta retezăm orice speculaţie metafizică.

G.G.: Ajungem la o variantă foarte fizică şi grosieră.

O.P.: Nu-mi rămîne decît să vă întreb: editurile la care aţi publicat, la rîndu-vă, au apelat la asemenea formule de finanţare? Le-aţi obţinut?

G.G.: Eu niciodată n-am apelat la nici un fel de finanţare pentru cărţile mele!

O.P.: De ce?

G.G.: Sînt îngrozit de ideea că scriitorul român – care, la un moment dat, primea nişte onorarii destul de substanţiale pentru ceea ce tipărea pînă în 1989 (e departe de mine gîndul de a idealiza vechiul sistem) – la ora actuală e umilit, fiind obligat adesea să meargă şi să se căciulească pe la diverşi sponsori virtuali, care de multe ori îl refuză sau cel mult îl onorează în mod condescendent, cu un dispreţ nu foarte disimulat. Pe de altă parte, sigur că nu există altă variantă pentru scriitorul român care se vrea editat, decît să apeleze fie la o sponsorizare particulară, fie la una de stat, prin intermediul Ministerului Culturii sau al unor organe locale, ca să nu mai vorbim de Uniunea Scriitorilor, care are propriul său sistem de sponsorizare, legat, din cîte ştiu, exclusiv de publicarea de reviste, şi nu de cărţi. Reviste din rîndul cărora n-a fost socotită vrednică a face parte Columna noastră, rod dificil al Amarului Tîrg dar, îndrăznesc a sublinia, mult mai puţin îngust-provincială decît alte periodice tratate cu munificenţă…

O.P.: În schimb există cărţi sponsorizate de prim-ministrul României.

G.G.: E posibil, dar nu sînt decît cazuri particulare. În felul acesta, nu pot decît să consider că domnul Pecican a fost în cîştig. În concluzie: tot răul spre bine!

O.P.: Trecînd de la cazul meu particular (care era doar un pretext, debutul unei discuţii) spre o situaţie mai generală, v-aş întreba: consideraţi inoportun ca scriitorul să apeleze la banii publici pentru a-şi sprijini opera, el care contribuie la cultura unei ţări?

G.G.: În nici un caz! Scriitorul e un individ exponenţial şi într-un fel sau altul (printr-o lege eficientă a sponsorizării, slujbe potrivite cu vocaţia sa, burse, premii etc.) societatea are datoria morală de a-l sprijini. O societate care-l împinge pe creator în umilinţă şi mizerie e una malformată.

L.A.: Aş răspunde la întrebarea ta anterioară, dacă am beneficiat sau nu de vreo sponsorizare. Cartea mea de debut, Între Icar şi Anteu, s-a bucurat de sprijinul dezinteresat al Fundaţiei Soros. Eu însumi am beneficiat de o bursă de creaţie literară, din partea aceleiaşi Fundaţii. Am înţeles să adresez mulţumirile mele pentru acest lucru chiar la începutul respectivei cărţi, în mod sincer. Mi s-a părut un gest normal. Ţin minte însă, cu regret, că tot cam în aceiaşi ani l-am văzut la televizor pe colegul nostru Ştefan Agopian care, la o întrebare similară, recunoştea iritat că a primit bani de la Fundaţia Soros, că s-a văzut oarecum obligat să-i accepte, dar dacă i i-ar fi dat preşedintele Iliescu, i-ar fi primit şi de la el, numai că preşedintele nu s-a gîndit să-l subvenţioneze. (Povestea asta îmi aminteşte cumva de recenta aventură cu pensia de merit pentru înalte fapte culturale: Gabriel Liiceanu a respins-o cu indignare şi a protestat, deşi s-a constatat apoi că el însuşi o ceruse…) Oricum, opţiunea mea ar fi fost foarte diferită de a lui Agopian, în situaţia lui: de la preşedintele Iliescu eu unul chiar că n-aş fi luat nici un sfanţ!

O.P.: Dar de ce? Nu erau banii lui personali! Erau tot bani din buget.

“Exonerarea pedepsei criminalilor”

L.A.: Foarte simplu. Pentru că în ochii mei el are o notă de plată foarte încărcată, pe care n-o degrevează prin mici peşcheşuri individuale. Nota lui de plată se cheamă blocarea dezvoltării României în ultimii ani şi blocarea aflării adevărului despre criminalii din Revoluţie! Eu de la un complice al celor care erau pe cale să mă omoare nu primesc bacşişuri!

G.G.: Excelent!

L.A.: Dar revenind la discuţia noastră de principiu, sîntem totuşi nevoiţi să constatăm o anume normalizare a vieţii. Şi în Occident ai nevoie de un sponsor pentru a publica. Nu mai e statul cel care îi ţine în spinare pe toţi scriitorii, pretinzîndu-le să li se alăture ideologilor. Să fim sinceri: înainte de 1989 scriitorii români publicau exclusiv pe banii statului, dar scriau numai ceea ce le permitea statul. Acum publicăm ceea ce vrem noi să spunem, dar asta presupune echivalentul de a ne găsi pe cont propriu resursele financiare. E la fel de adevărat că avem şi libertatea de a opta între sponsorii pe care ni-i căutăm. Îi acceptăm cînd considerăm că se află pe linia noastră ideatică, civică, îi refuzăm pe cei care schiţează o captare şi o subordonare a noastră. Intrăm în normalitate. Problema anormală e legată de înţepenirea supapei legii sponsorizărilor. Pentru că dacă această lege ar fi fost dusă, în efectele ei, pînă la capăt, dacă ea ar fi acţionat cu adevărat ca în Occident, i-ar fi fost mult mai uşor unui artist să supravieţuiască. Sponsorul însuşi ar fi fost mai avantajat din punct de vedere financiar. Acum, în acest stadiu al legii sponsorizării, Mecena lasă impresia că face un gest de favoare personală, că generează un privilegiu.

O.P.: Să intervin doar o secundă, pe tema legată de responsabilitatea încă actualului preşedinte al statului, domnul Iliescu. Atunci cînd tu, Alex, îl făceai complice cu cei care au ucis nişte oameni, aş spune că evenimentele la care ai participat şi care ţi-au pus ţie viaţa în pericol, dacă îmi amintesc bine, au avut loc în data de 21 decembrie 1989.

L.A.: Da.

O.P.: Dar aceia erau încă ucigaşii în slujba lui Ceauşescu. Responsabilitatea lui Iliescu am impresia că începe din 22 decembrie ‘89. Ea se referă la exonerarea pedepsei criminalilor.

G.G.: Delimitarea nu mi se pare funcţională.

L.A.: Cei care au ucis în seara de 21 nu puteau fi pedepsiţi de către justiţie în cursul aceleiaşi zile. Judecarea lor, condamnarea lor şi aplicarea legislaţiei incumbau pe deplin nenumăratelor mandate ale lui Iliescu. Nu e vorba de clipa în care s-au executat crimele, ci de perioada în care ele au fost muşamalizate.

O.P.: Dar ei au compărut în justiţie, nu?

L.A.: Toată povestea a fost îngropată. E o banalitate să spunem că marii criminalii din decembrie au fost făcuţi scăpaţi în mandatele lui Iliescu. Vreo doi-trei s-au rătăcit după gratii, ca musca-n lapte, pe vremea lui Constantinescu – pentru a deveni grav bolnavi şi inapţi de detenţie pe motive medicale şi să fie puşi în libertate îndată ce-a revenit pe tron jupîn Iliescu. Este clar o manevră politică şi e la fel de clar că Iliescu s-a făcut complicele lor.

O.P.: Nimeni dintre noi nu vrea să te contrazică în acest sens. Voiam doar să spun că acei oameni care îndreptau arma spre mulţime în ziua de 21 decembrie, o îndreptau la ordinul lui Ceauşescu, erau în slujba lui. Ah, că absolvirea lor a venit într-un alt regim, într-un alt context, sînt cu totul de acord.

L.A.: Pînă la urmă, e vorba de ascunderea abuzivă a unor criminali. Din ordinul cui au ucis – prea puţin contează acum! Important e că au făcut-o şi că au rămas, de cincisprezece ani, nepedepsiţi! Iar eu nu accept peşcheşuri din partea unui complice de criminali!

O.P.: Am înţeles. Cred că totuşi contează cine dă ordinul de a ucide.

L.A.: Nu în primul rînd. Contează mai ales cine execută ordinul vădit ilegal! În clipa cînd primeşti ordinul să ucizi şi tu îl execuţi, nu mai e neapărat de vină cel care a dat ordinul, ci tu, cel care ai ucis.

O.P.: Şi cel care a dat ordinul!

L.A.: Bine – dar acela fusese executat…

O.P.: Urma să fie executat, în data de 25.

L.A.: …ca din întîmplare, tot prin strădaniile lui Iliescu. Dar justiţia îşi are cursul său, timpii săi, iar absolut tot ce ţine de pedepsirea acelor fapte a intrat pe deplin în legislaturile lui Iliescu. El are toată responsabilitatea pentru muşamalizarea acelor fărădelegi.

G.G.: Sigur că Iliescu este un personaj – ca să ne exprimăm în modul cel mai blînd – foarte controversabil. Dar i se pot imputa cel puţin două acte criminale. Voi începe cu cel care este considerat ca atare inclusiv de către tabăra democratică, inclusiv de regele Mihai: execuţia soţilor Ceauşescu. A fost un simulacru de judecată, un proces de tip stalinist care nu ne onorează. Am fi putut avea un proces desfăşurat ulterior, în condiţiile prevederilor justiţiei civilizate. Nu a avut loc aşa ceva, a fost o răfuială în stil totalitar. Iliescu şi camarila sa incipientă (a doua garnitură a conducerii de partid) erau nerăbdători să acceadă la putere şi să se asigure că nu întîmpină nici un obstacol major.

L.A.: A fost în mod clar o lovitură de stat, destinată să elimine liderul pentru a-l substitui cu o altă persoană.

G.G.: În al doilea rînd, este vorba de un lucru încă mai grav, de acţiunea aşa-zişilor terorişti, care au rămas nu numai nepedepsiţi, dar şi neidentificaţi în cea mai mare măsură.

O.P.: Vladimir Bukovski zice că erau de la K.G.B., confirmînd teza lui Ceauşescu! Asta afirmă el, pe bază de documente.

G.G.: În cazul acesta, măcar unii din guvernanţii pesedişti trag de cortină să acopere realitatea. Este mai probabil că au fost nişte securişti – poate că şi în legătură cu K.G.B.-ul – nişte membri ai unor trupe speciale care au acţionat în favoarea noii cîrmuiri, a F.S.N.-ului. A avut loc această manevră ca un mod de intimidare a opiniei publice. Ne aducem aminte de apelurile care se făceau către populaţie să nu iasă în stradă, să amîne o întrunire mare care se preconiza în capitală, care se putea transforma într-un tăvălug pentru a mătura comunismul.

L.A.: Asta în a doua etapă, de prin ianuarie ‘90. În decembrie ‘89, chiar dimpotrivă, au fost apeluri din partea televiziunii “libere” către mulţime să vină în piaţă, să se adune în faţa studiourilor televiziunii pentru a apăra revoluţia, iar populaţia civilă a fost aici mitraliată şi măcelărită.

G.G.: Tot în decembrie ‘89, la cîteva zile după execuţia lui Ceauşescu, îmi aduc bine aminte că erau apeluri la pasivitate.

O.P.: Aşa e!

L.A.: Da, Buzura: Fără violenţă!

G.G.: Li s-a alăturat, ţin minte, în mod bizar, şi Doina Cornea, care nu-şi dădea seama că e vorba de o manipulare, probabil credea că e o acţiune de benevolenţă faţă de populaţia ameninţată de terorişti. Iliescu încă nu-şi dăduse arama pe faţă şi unii dintre noi îl scăldam la început în lumina aşteptărilor noastre neverosimil de îndelungate.

O.P.: Iată ce departe am ajuns în larg – şi chiar merită să facem această reevaluare – la bilanţul unui tip de activitate politică a preşedintelui Iliescu. El a revenit de altfel şi în discuţiile noastre anterioare. Dar ce vreau eu să spun este că au murit oameni şi în timpul mineriadelor. Iar recursul la lunetiştii care trăgeau în primele zile ale revoluţiei în populaţie s-a transformat peste cîteva luni în recursul la o întreagă categorie de muncitori, minerii, pentru a regla cu mijloace ilegale şi neconstituţionale o situaţie pentru care erau abilitate organele statului.

G.G.: Mineriadele alcătuiesc al treilea episod profund negativ din cariera politică a lui Iliescu. Am putea menţiona şi un al patrulea episod: evenimentele sîngeroase de la Tîrgu Mureş, care s-au bazat pe aţîţarea urii etnice, ca o exacerbare a naţional-comunismului ceauşist. Nu trebuie să uităm nici aceste episoade, care confirmă suplimentar că noul regim fesenist era de fapt o continuitate a regimului ceauşist, atît din punct de vedere ideologic, cît şi din punctul de vedere al unor măsuri represive cu conotaţie criminală indubitabilă. Vă mărturisesc că aş vrea să apuc ziua în care Iliescu şi acoliţii săi (între care deloc inocentul Petre Roman, plod tipic al cartierului Primăverii) să dea socoteală pentru faptele lor în faţa justiţiei. Natural, a unei justiţii ce şi-ar recăpăta independenţa.

L.A.: Eu îi invit pe toţi cei care folosesc sintagma “misterele Revoluţiei” să fie foarte prudenţi. Despre ce mistere e vorba oare? Asta e o formulă kitsch, construită cu rea-credinţă. Care mistere? Nu se ştie cine sînt criminalii? Ba se ştie foarte bine! Eu însumi i-am văzut pe unii, cu ochii mei, alţii de asemeni au depus mărturie cu ce-au văzut, sînt bine cunoscuţi asasinii, cu numele şi prenumele, cu ocupaţia, cu adresa şi cu familia lor. Unul dintre ei chiar mi-a dat telefoane de ameninţare, la zece ani după derularea faptelor respective, ca să mă intimideze. Ei sînt cunoscuţi foarte limpede, nu doar la nivelul Clujului, unde s-a făcut o anchetă scrupuloasă şi detaliată, dar şi la nivelul Bucureştiului sau al Timişoarei. Trebuie doar să fie luaţi de chică şi vîrîţi după gratii! Asta-i tot! Atunci cînd cineva vorbeşte, vezi Doamne, despre “misterele Revoluţiei”, de fapt construieşte nişte butaforii explicative, pentru a justifica pasivitatea politică. E foarte clar că avem de-a face cu ferma voinţă politică de a-i scuti pe asasini de pedeapsa pe care şi-o merită.

G.G.: Haideţi să schimbăm puţin perspectiva şi să vorbim despre cealaltă parte a baricadei. Din păcate, în fruntea ei se află un personaj care este departe de a fi contraponderea lui Iliescu şi a lui Năstase. Este un om pe care ei l-au scos din buzunar şi căruia ei i-au creat o statură politică. Să ne aducem aminte că acest Băsescu a avut un rol negativ major în destrămarea coaliţiei şi a Convenţiei Democratice de după 1996. Alături de Petre Roman, a fost un protagonist al hărţuielilor la care a fost supusă alternativa politică în care populaţia şi-a pus mari speranţe. Să nu uităm, apoi, că nici “Dosarul Flota” nu este perfect lămurit. Eu personal am sentimentul că aci este o conexiune de factori care-i includ şi pe unii din guvernanţii P.S.D.-ului – de pildă în România liberă s-au publicat aprecieri în acest sens legate de Nicolae Văcăroiu. Apoi Băsescu este cunoscut ca hingherul numărul 1 al României! Este clar că un duşman înveterat al cîinilor, care şi-a cîştigat o atare reputaţie proastă în Europa, nu poate fi un om de omenie, ci este o persoană îngustă şi meschină. Dar principala îngustime a lui Băsescu este de ordin intelectual, el e lipsit de o elementară cultură generală, e croit după tiparul vechilor activişti. Apare lamentabilă împrejurarea că în România actuală, omul în care unii concetăţeni ai noştri îşi investesc speranţele e un tip de duzină. Fără îndoială că există mii, zeci de mii, poate sute de mii de bărbaţi în România deasupra nivelului cultural şi moral al lui Băsescu. Faptul că el a ajuns în fruntea mesei opoziţiei este doar un rezultat al hazardului politic, care uneori e înfiorător.

L.A.: Dacă e să vorbim cinstit, pe cît a fost Băsescu de scos din buzunar de către Putere, încă mai apropiat de pulpanele acesteia a fost predecesorul său, Stolojan. Acesta îi făcea publicitate, în campania electorală precedentă, chiar lui Iliescu! Oare cu ce obraz s-ar fi prezentat ca lider al opoziţiei reunite, în actualele alegeri?! Retragerea sa din cursa electorală a fost benefică.

G.G.: N-am regretat-o în nici un caz şi nici Stolojan nu era o alternativă credibilă.

L.A.: Era mult mai proastă cealaltă variantă. Stolojan nu are nici măcar savoarea şi spontaneitatea…

G.G.: …de prost gust…

L.A.: …amuzantă pe care le are Băsescu.

O.P.: Stolo e un tip scrîşnit.

G.G.: Un finanţist borné.

O.P.: Îţi inspiră o viziune sumbră asupra vieţii. Dar nu m-aş da în vînt nici după playboy-ul care este domnul Tăriceanu.

L.A.: Să mai aşez un bemol. Nu cred că Băsescu poate fi condamnat pentru activitatea sa de salubrizare a Bucureştiului.

G.G.: N-a dus-o la bun sfîrşit nici pe aceasta măcar. E o groapă de gunoi!

L.A.: Eu ştiu că aveţi, domnule Grigurcu, o slăbiciune pentru cîinii comunitari…

O.P.: Şi pentru Brigitte Bardot!

G.G.: Să-mi fie ruşine de aşa ceva?

L.A.: …dar trebuia înhăţat… cîinele de coarne, ca să zic aşa…

G.G.: Cu mijloace civilizate! Nu cu mijloacele primitive, balcanice.

L.A.: Atunci ne referim la mijloace, nu la esenţa procesului, care a fost necesar.

G.G.: Ne referim la atitudinea acestui om, care a fost sub standardele civilizate, sub procedeele occidentale.

L.A.: Faptul că mergeai pe străzile Bucureştiului şi riscai să încasezi niscaiva muşcături în fesă nu cred că era un standard occidental şi nu oferea un aspect tocmai civilizat capitalei noastre.

G.G.: Soluţia nu a fost europeană, chiar dacă prezenţa cîinilor vagabonzi era o realitate dezagreabilă din mai multe motive.

L.A.: Realitatea a fost asiatică, iar soluţia a fost sud-est europeană…

O.P.: Vreau să forţez în acest punct al discuţiei o mărturisire a domnului Grigurcu. Vă consideraţi un mai mare iubitor de cîini decît Ion Barbu?

G.G.: Ciudată întrebare! Ion Barbu este un prototip al poeziei noastre…

L.A.: Era un mai mare iubitor de femei, decît de cîini…

G.G.: …şi mi-e greu să mă consider, din orice punct de vedere, în competiţie cu Ion Barbu.

O.P.: Dar?…

G.G.: L-am admirat pe Ion Barbu şi pentru dragostea lui faţă de animale.

L.A.: Iar eu l-am admirat pentru dragostea lui faţă de femei…

G.G.: Una n-o exclude pe cealaltă, nu-i aşa?

“Un val fiziologic al mărturiei”

O.P.: Spuneţi-ne ceva şi despre Brigitte Bardot, fiindcă văd că Laszlo Alexandru insistă pe acest subiect.

G.G.: În timpul studenţiei mele, Brigitte Bardot era un idol, poate primul sex-simbol care a pătruns în România, în mica liberalizare din jurul anului 1955-1956. Era o nimfă care, atunci cînd apărea pe micile ecrane, sigur că stîrnea admiraţie şi valuri de entuziasm în rîndul tinerei generaţii.

L.A.: Făcea să transpire Partidul Comunist.

O.P.: Asta mă aduce la a vă propune, în perfectă continuitate cu ultimul subiect, să rezervăm cîteva clipe unei discuţii despre pornografie în tînăra literatură română. Am înţeles că domnul Eugen Uricaru se frămîntă că literatura noastră e ameninţată de un val uriaş de pornografie. Mai zilele trecute am văzut-o pe doamna (sau domnişoara) Golea, autoarea unui roman intitulat Vară în Siam, vorbind la o emisiune televizată, chemînd la droguri şi la sex.

L.A.: Cu ea?

O.P.: Nu părea să fie atît de unidirecţionată chemarea. Dar ţinea să şocheze audienţa în mod vădit. Vorbea cu mult firesc la televizor despre începuturile vieţii ei sexuale, care s-ar fi produs în timpul ciclului. Asemenea declaraţii publice într-adevăr pot stîrni panică în spiritele mai ortodoxe.

L.A.: Sau chiar dezgust.

O.P.: Da. Dar e clar că este un simptom al unei mentalităţi, al unei chemări la luptă, la bătălia pentru o proză mai dezinhibată, pentru un stil mai decoltat.

L.A.: Sub stindardul ciclului feminin?

O.P.: De ce nu şi aşa? Pînă acum am avut o literatură foarte macho, în care băieţii făceau şi dregeau. De ce nu şi femeile, la urma urmelor? Dar ce părere aveţi? E o problemă? E o falsă problemă? Se întîmplă într-adevăr ceva de speriat în literatura noastră, în acest moment?

G.G.: Eu am văzut recent la anticariat o carte englezească, Literatura lesbiană, cu citate din autori cunoscuţi…

O.P.: Sper că aţi cumpărat-o!

G.G.: Nu, n-am cumpărat-o.

L.A.: Mă simt pus în dificultate. Niciodată nu mi se va arunca în obraz insulta “Lesbianule!”.

O.P.: Nu poţi să ştii…

G.G.: Evident, e vorba de un simptom mai general, care s-a manifestat în Occident, deşi fără virulenţa cu care apare acum la noi, într-un discurs literar care sfidează canoanele mai mult sau mai puţin pudibonde, de sorginte victoriană. Însă la noi avem două conotaţii speciale. Pe de o parte, e o eliberare, o ţîşnire, după o perioadă de oprimare, de restricţie a cenzurii. Acest val fiziologic al mărturiei scriitorului este mai puternic, precum o restabilire de echilibru.

L.A.: Este explicabil.

G.G.: În plus, este poate o manifestare a corzii balcanice, senzuale, lascive, cinice, pe care poate că n-o au francezii, sau englezii, sau nemţii. Pe cît posibil, eu încerc să privesc lucrurile cu calm, nu mă supără nici o vocabulă, nici un fel de temă sexual-erotică. Pînă şi acele graffiti, aşa-zisa literatură a vespasienelor, care a avut comentarii în Franţa, nu cred că este chiar un scandal. Însă, pe de altă parte, sînt îngrijorat de o anumită industrializare a acestui discurs porno, care în sine este facil şi este o echivalare forţată cu valoarea sau cel puţin cu noutatea. Unii autori tineri, unele autoare tinere îşi închipuie că a folosi un set de cuvinte sau un set de referinţe la intimitatea sexuală ar reprezenta un succes în sine, un fanion estetic înfipt undeva…

O.P.: În părţile moi ale literaturii…

G.G.: Însă împlîntarea aceasta simbolică sigur că nu înseamnă nimic prin ea însăşi – decît înfăţişarea unei realităţi psihologice, iar valoarea literară poate să se apropie sau să se despartă definitiv de limbajul în cauză. Să nu uităm vorba lui E. Lovinescu: “în artă doar lipsa de talent e pornografică”.

L.A.: Trebuie să ţinem seama şi de faptul că această direcţie literară nu se inventează acum. Să nu fim nombrilişti. O bună literatură erotică a făcut, de pildă, Gib Mihăescu. Acesta îmi pare un nedreptăţit al comentariilor literare, deşi e un autor substanţial, dar cred că deranja prin curajul unor imagini într-adevăr decoltate…

G.G.: …în epoca lui. Fiindcă acum pare cuminte. Ca şi, de altminteri, D.H. Lawrence, care făcea furori în interbelic.

L.A.: Pînă la un punct doar pare cuminte. Dar obsesia sexuală exista în mod clar la Gib Mihăescu şi el a ştiut s-o transforme în adevărată literatură. Aceea e indiscutabil operă artistică.

G.G.: Şi la Camil Petrescu!

L.A.: Sigur că da.

O.P.: L-aş adăuga pe Octav Şuluţiu. Ba chiar şi pe Mircea Eliade.

L.A.: În comparaţie cu ei, o mărturisesc cu strîngere de inimă, Liviu Rebreanu, în scenele lui tari, curajoase, lasă de dorit…

O.P.: E rudimentar erosul lui. Ca şi la Marin Preda, de altfel.

G.G.: Un eros dacă nu autobiografic, măcar ancestral.

L.A.: Aşa-i. Nu e atît de rafinat, delicat şi nuanţat.

G.G.: Păi sînt două zone de inspiraţie diversă. Cei pe care i-am amintit anterior erau nişte citadini, cu lecturi franceze…

L.A.: Aşadar iată că această direcţie porno-erotică de acum nu apare tocmai din senin. Ar fi bine să-şi revendice inclusiv înaintaşii. De altfel, vedeţi, conceptul e construit prin adăugire: “literatură erotică”. Ce e mai important pentru ei? Literatura sau erotismul? Dacă insistă pe primul termen, atunci să-şi admită precursorii, să se înscrie într-o serie artistică şi să se lase analizaţi conform instrumentelor estetice. Dacă insistă pe al doilea termen, adică pe instincte, pe tam-tam-ul în scopuri mercantile, atunci sigur că înaintaşii îi stingheresc, n-au nevoie de precepte artistice, le trebuie doar gălăgie şi îşi pot invita cititorii să-i consulte în zilele cu ciclu.

G.G.: Probabil că nu este vorba atît de un interes comercial. Poeţii care scriu despre organele sexuale, despre actul sexual numit în mod popular, nu vor să facă afaceri, să deschidă vreo tarabă, ci îşi propun să exprime un fel de teribilism, de jemenfichism…

L.A.: Rămîne de văzut pe care din aceste două pante vor să înainteze. Să nu uităm Poemul invectivă al lui Geo Bogza, care nu era din cale afară de timid. Să nu uităm nici revista cu unică apariţie, dar cu un titlu foarte bărbătesc, publicată în perioada interbelică…

O.P.: În urma căreia Geo Bogza a devenit ilegalist.

G.G.: Există tradiţia unui eros subtil, cu tangenţe în marea literatură universală, începînd cu Ars amandi a lui Ovidiu, trecînd prin Evul Mediu trubaduresc şi goliardic şi prin Renaştere – la urma urmei marii scriitori ai lumii, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski, Cehov au o deschidere…

O.P.: Baudelaire!

G.G.: Da, poeţii Baudelaire, Rimbaud, Verlaine… Pe urmă este literatura fin de siècle a lui Anatole France sau Pierre Louys, care merg pe linia unui eros rafinat, erudit, cărturăresc. Sau senzualul afectat Gabriele D’Annunzio… Sigur că erosul se cuvine filtrat prin cultură, trecut prin formele de artă mai înalte care l-au inspirat – formele acestea mai fruste, legate de graffiti prin vespasiene nu cred că au şanse de a interesa. Este un fenomen epidermic, efemer, care va conta mai mult ca indiciu moral al unei epoci tulburi, decît ca reper al unor metode de creaţie.

O.P.: Eu cred totuşi, dacă-mi îngăduiţi să spun ceva care ne îmbogăţeşte referinţele, că un asemenea tip de eros, pe care-l găsim în literatura ultimului val al tinerilor proaspăt sosiţi, se revendică mai curînd de la Henry Miller…

G.G.: Şi Nabokov!

O.P.: Şi Nabokov, dar acesta încă e filtrat european. Henry Miller însă e brutal, e foarte dur, şi chiar m-am uitat că o doamnă distinsă ca Antoaneta Ralian reuşeşte s-o redea într-o limbă română care sună trivial, în pofida intenţiei ei literare, tocmai datorită faptului că în contextul literaturii noastre pline de pudibonderie, de precauţii, de stil, sună încă deplasat. Vom avea nevoie de un lung exerciţiu al acestor tineri şi al altora, pînă cînd cuvinte care desemnează copularea sau organele genitale într-o manieră populară să nu sune deplasat, să ne pară naturale. Dacă interpretăm în această tradiţie ceea ce se încearcă aici, putem regăsi eventual o legitimitate. Nu ştiu dacă ar trebui să căutăm legitimitatea în afara literaturii înseşi. Dacă o interpretăm în cealaltă latură, aşa cum domniile voastre sugeraţi, gesticulară, atitudinală, iarăşi zic că e binevenită. E clar că e o reacţie. Într-un fel noi ducem mai departe (cu toată modestia), în dialogul nostru, această reacţie. Noi atacăm structuri, instituţii, le punem în discuţie, le cîntărim critic. Ei – deocamdată poate mai mult din instinct decît programatic – încearcă să pună dinamită la baza unui anume tip de establishment pe care îl resimt ca fiind constrîngător.

G.G.: Deci un fel de nouă avangardă, întrucît avangarda îşi propunea a reforma viaţa, nu-i aşa?

O.P.: Oarecum!

G.G.: Avangarda a încercat adesea să depăşească scena artistică, să vizeze o sumă de moravuri, o sumă de structuri sociale. Această înclinaţie spre ceea ce noi numim pornografie şi care ne şochează mai mult sau mai puţin printr-o frusteţe lexicală, este – aşa cum bine aţi spus – o reacţie de tip avangardist care încearcă să aerisească o mentalitate pudibondă, făţarnică, nu numai tradiţională, ci şi totalitară.

O.P.: Monopolul asupra sexului!

G.G.: Exista un mare fariseism în legătură cu problemele sexuale şi erotice, o tabuizare făţarnică, prin care se inhibau uneori chiar aspectele fireşti ale vieţii. De pildă ţin minte că, pe cînd eram student, era foarte greu să întreţii nişte relaţii sociale cu fetele, pentru că nu existau discoteci, baluri, excursii, mica publicitate, n-aveai unde să le duci…

L.A.: Le duceaţi la şedinţa de partid!

G.G.: Ha, ha, ha!

O.P.: Acum îmi amintesc că în romanul lui Nicolae Breban, Îngerul de gips, chiar se relatează o asemenea idilă cu o oarecare Pitina, înfiripată în contextul şedinţelor U.T.M. şi al demascărilor.

G.G.: A propos de Breban, întîmplarea face ca eu să fi locuit la Cluj, pe tot parcursul studenţiei mele, cu excepţia primelor luni, într-o clădire din strada Gutenberg, actuală a Tipografiei, la o familie de distinşi intelectuali ardeleni în vîrstă despre care am mai vorbit. În prima cameră din apartamentul în cauză locuia o colegă a mea de facultate, la secţia maghiară, o domnişoară din Oradea, pe numele ei de alint Muţuş, căreia îi făcea curte Breban. Şi Breban însuşi venea în fiecare zi, bătea acolo în geam, uneori cu un bucheţel de flori, iar fata se plîngea că relaţiile lor sînt oarecum strîmtorate pentru că…

L.A.: …eraţi dumneavoastră de faţă…

G.G.: Nu! Eu citeam în serile respective. Dar ei nu aveau unde să meargă, mai ieşeau pe stradă la plimbare, localurile erau de o sobrietate sărăcăcioasă care bătea la ochi, se închideau repede, mai era şi frig să stai tot timpul pe străzi sau la fereastră, într-un tip de idilă, caracteristic acelui moment infam al societăţii româneşti. Consider că anii ‘50 au reprezentat cel mai mare moment de decădere: şi pentru învăţămîntul nostru, şi pentru cultura noastră, şi pentru viaţa obştească în general. Niciodată istoria României moderne n-a mai purtat asemenea stigmate de care eu am luat din nefericire cunoştinţă ca elev şi ca student.

L.A.: Dar e clar că s-au păstrat sechele de atunci, la nivel mental, în întreaga societate şi în publicul intelectual cu precădere. De pildă există acest reflex ca, atunci cînd te exprimi în scris, să-ţi legi parcă o cravată la gît. Imediat devii mai protocolar, mai scrupulos în cuvinte. Parcă se produce o ruptură schizoidă între limbajul firesc, dezinvolt şi chiar sincer de pe stradă – respectiv cel artificializat, edulcorat şi mai puţin sincer din mesajul scris. Dacă ne gîndim din nou la literatura erotică pe care am dezbătut-o adineauri, iată un alt argument pentru care devine utilă reapariţia ei. Dinamitează nişte clişee, ba chiar şi un stil mental…

G.G.: …prea restrictiv…

L.A.: …prin care scrisul era o comunicare artificială, schematizată, pentru un public select de mămici şi bunici. Putem reînvăţa să scriem firesc, aşa cum vorbim.

O.P.: Cred şi eu asta.

G.G.: Aveţi perfectă dreptate. Dar să nu se ajungă totuşi la o industrializare a acestei literaturi porno, care prin şocul ei psihologic – mai degrabă decît estetic – ca şi prin facilitatea cu care este practicată, poate să dea iluzia unui drum nou, a unei consistenţe, cînd de fapt este vorba de un adjuvant al eliberării noastre de truisme, un adjuvant al creaţiei, şi nu o cale estetică propriu-zisă.

L.A.: Tocmai asta e dinamica manifestării literare. Apare opera – după care critica trebuie să se pronunţe. Ambiţia ei este să facă doi paşi înainte. Apoi datoria criticilor este s-o aplaude pentru pasul bun şi s-o tragă înapoi, de coate, acolo unde a exagerat. Trebuie stabilit un echilibru între ceea ce este bine (şi trebuie încurajat), respectiv ceea ce este exagerat (şi trebuie descurajat). E însuşi rolul criticii literare, care trebuie de-acum să-şi intre în atribuţii.

O.P.: Şi eu zic că aşa stau lucrurile, într-adevăr. Dar vreau să atrag atenţia asupra unui fapt: atunci cînd o colegă a noastră mai tînără, una dintre autoarele la care ne referim, îşi începe romanul cu următoarea propoziţie: “Sînt o doamnă, ce pula mea”, e mai mult decît erotism sau pornografie. Este…

L.A.: …grosolănie.

O.P.: Da, este şi épater le bourgeois, este şi un manifest gender, dacă vrei. E şi o grosolănie asumată şi persiflantă.

G.G.: O grosolănie-manifest, mai mult decît o manieră a detabuizării. O proclamaţie care, consumîndu-şi suprarealismul, închide bucla apelînd la realismul cel mai direct, mai contondent, mai licenţios.

L.A.: Sîntem în plină literatură a absurdului, să ne spună o doamnă că ce pula ei!

O.P.: La drept vorbind, organul sexual viril nu e neapărat unul fizic, şi noi ştim asta. Sînt atîtea doamne care posedă o virilitate de care noi ne-am putea dispensa, dar de care ele nu se dispensează. Dar e şi un manifest gender aici. Femeile simt un alt fel de provocare pe care vor s-o lanseze, şi iată că unele voci chiar trec la fapte. E o mare distanţă între literatura cu pasaje erotice consistente a Cellei Serghi sau a Hortensiei Papadat-Bengescu – atîta cîtă o putem identifica în zona erosului mai mult sublimat, eterat…

G.G.: …intelectualizat, analitic…

O.P.: …da, şi o afirmaţie precum cea invocată, prin care debutează romanul uneia din autoarele noii generaţii.

G.G.: Permiteţi-mi să vă relatez un moment aproximativ hazliu. Un scriitor povestea într-un ziar că a asistat recent la altercaţia verbală dintre două şoferiţe din Bucureşti care au coborît din maşini şi se certau de mama focului, înjurîndu-se într-un fel foarte interpretabil, întrucît îşi atribuiau reciproc nişte însuşiri anatomice şi fiziologice de masculinitate.

O.P.: E tocmai ce ziceam, că aceste însuşiri chiar pot exista la femei, deşi nu într-o reprezentare fizică. Unele simt că mai au un organ, două, trei. Exact ca-n celebrul banc cu Ramses, pe care scribul nu mai ştia cum să-l dăltuiască, atunci cînd i se dicta că “faraonul este foarte-foarte-foarte puternic”, iar el întreba: “cu cîte perechi de testicule să-l sculptez pe Ramses în hieroglifă, pentru a reda corect expresia foarte-foarte-foarte: cu două sau cu trei?”.

G.G.: Da, sînt fenomene de lesbianism, de trans-sexism latent…

O.P.: Colegul nostru Mircea Cărtărescu a lansat în Travesti o asemenea temă în literatura română: problema identităţii. Ce era eroul: băiat sau fetiţă? Ori poate era ceea ce americanii experţi numesc She-male,… o masculă!

L.A. Îmi amintesc că asemenea savuroase jocuri de cuvinte apar şi la Raymond Queneau. Chelnerul care lucrează într-un bar de homosexuali din Paris este… “un Écossaise”, adică “un scoţiană” (cum am tradus eu în română).

“Şansa oferită unor minorităţi”

L.A.: Dar haideţi să pornim şi într-o altă direcţie, care a dat mult de furcă în dezbaterile din prezent. Vorbeai despre literatura de tip gender. Din cîte am înţeles, există chiar studii de masterat în domeniu.

O.P.: Şi la Bucureşti, şi la Cluj.

L.A.: Iată că apare un nou specific al receptării, despre care se vorbeşte tot mai des şi se cunoaşte tot mai puţin, political correctness. Ce înseamnă acest termen? Fiind importat în Europa dinspre Statele Unite, eu l-am perceput în primul rînd ca reprezentînd şansa oferită unor minorităţi. Femeile au dreptul să îşi spună cuvîntul. Minorităţile sexuale au dreptul să fie luate în seamă. Minorităţile etnice devin importante. Literatura lor devine interesantă, stilul lor de gîndire îşi caută drumul spre expresie.

G.G.: Este însă totuşi o nuanţă de ipocrizie acordată acestui termen.

O.P.: Depinde pe cine întrebaţi.

L.A.: Ipocrizia poate că există, poate că nu, dar acest concept cred că trebuie încurajat în direcţia pe care am amintit-o. Noi ne-am obişnuit – şi este o altă reminiscenţă comunistă – să fim mereu “stîns uniţi în jurul…”. Cu toţii trebuia să batem pasul la comandă, să fim la fel, să executăm ordinele unui creier unic (şi foarte mic), toate particularităţile trebuiau oprimate sau eliminate, pentru că ne stinghereau în “strînsa îmbrăţişare”. Or iată că avem de-a face cu o nouă sensibilitate, a unei gîndiri democratice (care izvorăşte cu siguranţă din cea mai mare democraţie de pe glob). Anume, chiar invers, să priveşti, să potenţezi şi să subliniezi diferenţele, iar nu asemănările. Diferenţele sînt cele care ne fac mai bogaţi. Dar întîlnim grupuri de intelectuali români rafinaţi, pe un loc de frunte în dezbaterile de idei contemporane – mă gîndesc la direcţiile reprezentate de România literară, pe alocuri de 22, ca să nu mai vorbim despre reminiscenţele Şcolii de la Păltiniş, H.-R. Patapievici şi aşa mai departe – care încep să tremure de furie îndată ce aud vorbindu-se despre political correctness. S-a creat chiar un curent de condamnare a grupării de la Observator cultural, care şi-a însuşit cu mult curaj gîndirea postmodernă şi o propagă, prin atenţia acordată discursului sexist, gender, prin opiniile favorabile faţă de minorităţile etnice, sexuale etc. În schimb există numeroşi intelectuali reputaţi de pe la noi care parcă sînt conectaţi la 220 V. şi trepidează cu spume la colţul buzelor, cînd aud despre aşa ceva. Îmi pare rău, dar acesta va fi mersul lucrurilor: este o şansă şi o revanşă interesantă şi meritată, care li se oferă tuturor minorităţilor de azi.

G.G.: Totuşi s-a spus că există şi o exagerare a acestei tendinţe de diversificare extremă, centrifugă, a considerării realităţii sociale şi morale. De pildă, în Statele Unite, la ora actuală, dacă nu eşti negru sau măcar metis, dacă nu eşti homosexual sau lesbiană, dacă nu eşti mamă singură cu doi copii, dacă ai ghinionul de a fi un alb normal, cu o stare socială rezonabilă, rişti să fii marginalizat. Ca om de dreapta mă tem de ceea ce a fost apreciat drept un maccarthysm nou, de stînga.

L.A.: Da, am auzit şi eu aceste discursuri. Cred că sînt falsele pretexte ale celor aflaţi în fruntea mesei şi care resimt presiunea minoritarilor ce-şi cer drepturile. Iar atunci inventează asemenea tertipuri, pentru a li le refuza. Se spune: sîntem albi, sîntem normali – nu dorim să fim marginalizaţi. Nu! Ei de fapt nu doresc să fie scoşi din fruntea bucatelor. Aş vrea să vă dau un exemplu din care să reiasă importanţa fenomenului. Potrivit corectitudinii politice, e o grosolănie să spui despre un om de culoare că e “negru”. E preferabilă sintagma “afro-american”. Adversarii corectitudinii politice sar să ironizeze, pe bună dreptate, artificialitatea şi ipocrizia noului termen. Adepţii săi evocă însă rezultatele unor cercetări psihologice, potrivit cărora aplicarea repetată a unei etichete duce la impunerea ei în mentalul colectiv. Identificarea şi închegarea categoriilor sociale persecutate porneşte de la definirea, de la denumirea lor. Cuvintele reprezintă întotdeauna primul pas. Gîndiţi-vă cum ar mai fi avut loc Holocaustul, dacă ar fi existat corectitudinea politică şi s-ar fi interzis în public folosirea cuvîntului “jidan”? Cum s-ar mai fi construit oare Gulagul, dacă ar fi fost interzisă folosirea cuvintelor “mic-burghez” sau “reacţionar”?

G.G.: Am făcut o glumă, la un moment dat, spunînd aşa: dacă este vorba să se admită căsătoria între homosexuali, atunci să se admită şi căsătoriile pentru necrofili. Cu ajutorul unei îmbălsămări foarte moderne – cum e cea aplicată la cadavrul lui Lenin – necrofilii pot să-şi aleagă un partener, să-l ţină zeci de ani şi să fie oarecum consfinţită civil această legătură.

L.A.: Problema este următoarea. Şi în acest domeniu al political correctness ne aflăm într-o zonă mobilă…

G.G.: …labilă…

L.A.: …nu e labilă, e mobilă, în explorare şi modificare. Există graniţe şi limite care sînt testate zi de zi. Povestea căsătoriei între homosexuali vedeţi că stîrneşte mari furtuni inclusiv în Statele Unite. Cele două partide politice care au participat la alegerile recente se confruntau şi pe această temă. A cîştigat pe moment direcţia conservatoare, care interzice căsătoria între homosexuali. Pe de altă parte, cam în aceeaşi perioadă, în Canada s-a aprobat la Curtea Supremă de Justiţie respectivul tip de mariaj. Însă gîndirea care se opune la political correctness cum procedează (în mod necinstit, măsluit)? Mizează pe aceste dezbateri la limita political correctness şi le exagerează, pentru a discredita conceptul în sine şi a-l nega.

G.G.: Da, este posibil. Dar eu cred totuşi că o căsătorie între homosexuali este excesivă…

L.A.: Şi eu cred acelaşi lucru.

G.G.: …ei pot fi toleraţi, ar fi greşit să luăm împotriva lor măsuri legale, însă a dilata instituţia şi actul căsătoriei în aşa măsură încît să-i cuprindem pe homosexuali, cred că ar fi un fel de extravaganţă a epocii noastre care se va izbi mereu de rezistenţa nu doar a cercurilor tradiţionaliste sau a Bisericii, ci şi a unui om cu o gîndire aşa zicînd normală.

L.A.: Sînt de acord cu dumneavoastră. Am fost întrebat de elevii mei la un moment dat care este părerea mea în această problemă a homosexualităţii. Le-am răspuns foarte scurt şi limpede în felul următor. Sentimental vorbind, pe mine, ca individ, homosexualii mă scîrbesc, îmi produc greaţă. Dar intelectual vorbind, sînt în orice clipă de acord să li se confere libertăţile civile pe care li le oferă alte state, alte democraţii consolidate. Este diferenţa dintre sentimentele mele personale şi concepţia raţională, civică, după care mă călăuzesc în societate.

O.P.: Eu voiam să ofer o posibilă continuare a anecdotei spuse de domnul Grigurcu. Aş zice că pledez şi eu, ca şi dumneavoastră, pentru căsătoria de tip necrofil – dar în condiţii de totală democraţie. Adică să fie de acord ambele părţi! Totodată v-aş adresa o întrebare directă: de ce să ne oprim doar la necrofilie, de ce să nu discutăm despre pedofilie, zoofilie etc.? Ele ar trebui să facă obiectul acestei discuţii.

G.G.: Fără îndoială. Pînă la urmă, şi aceste ramuri ale sexualităţii aberante se vor constitui în minorităţi care îşi vor cere drepturile. Mi-ar putea garanta cineva că ele nu vor apela cu patetism la political correctness?

L.A.: În contextul în care azi-mîine omul va fi produs în eprubetă, ajungem la graniţele unui nou tip de gîndire, care-şi explorează orizonturile şi pe care nu-l putem refuza în virtutea faptului că “nu ne convine”. Ne convine sau nu, vine peste noi.

O.P.: Dacă credem în individ şi în valorile liberalismului, printre care individualismul se numără, atunci n-avem cum să refuzăm drepturile unor colectivităţi mai mici decît macrocolectivităţile naţionale de a-şi exprima punctul de vedere. De pildă noi trei alcătuim o microcolectivitate care are o voce distinctă, prin ceea ce spunem noi, în peisajul publicistic actual. Ea a fost notificată ca atare.

L.A.: Fără a fi necrofili…

O.P.: Încă nu sîntem necrofili, slavă Domnului.

G.G.: Unii vor spune că sîntem necrofagi, pentru că ne referim uneori incisiv critic la nişte autori care nu mai sînt în viaţă.

O.P.: Ca istoric mă ocup şi de aşa ceva.

G.G.: Dumneavoastră sînteţi necrofagul prin excelenţă, domnule Pecican!

O.P.: Mă tem că da, însă numai din acest punct de vedere.

G.G.: Noi vă urmăm, pentru că nu sîntem doar critici ai actualităţii, ci şi istorici literari.

L.A.: Asta e altă viclenie: să-i reproşezi unui polemist că scrie despre o persoană care a încetat din viaţă. “Bietul de el, lăsaţi-l în pace că a murit…” Dar ideile, afirmaţiile lui greşite sînt încă foarte vii şi produc efecte nocive. Ele trebuie demontate şi combătute cu argumente.

G.G.: Pînă şi Mircea Zaciu a avut o asemenea reacţie, care mi s-a părut total descumpănitoare. Ne reproşa nouă, celor care-l criticăm de pildă pe Marin Preda că ne legăm de un mort. El – care era un istoric literar!

L.A.: Da, era vorba de un sofism.

G.G.: Pentru a-mi exprima mai clar punctul de vedere în legătură cu political correctness, aş dori să fac o completare. Au apărut recent două cărţi privitoare la Statele Unite: una laudativă, Obsesia americană a lui Jean-François Revel şi O Americă înfricoşătoare a lui Edward Behr, axată pe nota critică. Autorul celei din urmă are în vedere, pe larg, aşa numita atitudine politic corectă, căreia îi constată cu dezamăgire excesele. Ar fi vorba mai întîi de favorizarea unui egalitarism împins în negativ, prin separatismul de ordin etnic şi sexual. Încurajaţi de acest curent unii magi suferă de ceea ce Edward Behr numeşte “demenţa de autovictimizare”, pe baza unui segregaţionism ce ar emana din sînul lor. Hărţuirea sexuală a ajuns o veritabilă obsesie, alterînd relaţiile dintre profesori şi studenţi, din cadrul familiei, aruncînd în genere asupra relaţiilor dintre sexe o umbră maladivă. Procesele şi reclamaţiile pe această temă se află într-o sporire cu totul anormală. Combaterea aşa-zisului eurocentrism prezintă şi ea urmări dăunătoare pregătirii tinerilor în special în sfera umanistă, prin reducţia sau de-a dreptul suprimarea contribuţiei unor personalităţi de seamă ale bătrînului continent, între prea puţinii acceptaţi numărîndu-se doar Derrida şi Lacan. În genere, socoteşte Behr, creşterea numărului instituţiilor de învăţămînt superior, ca o traducere aparentă a unei cerinţe democratice, duce la o scădere calitativă îngrijorătoare a produselor lor… Sînt departe de-a fi un contestatar al Americii, raliindu-mă la destule puncte ce mi se par irefutabile din apologia lui Revel, dar nu e oare mai bine să ţinem seama şi de punctele negative ale unei realităţi foarte complexe? Un tablou exclusiv luminos al realităţii americane n-ar fi şi artificial? Cu atît mai vîrtos se cuvine să medităm la aceste lucruri cu cît, aci, sîntem dispuşi a absorbi prin toţi porii modelul american…

L.A.: Pot fi de acord cu multe din lucrurile pe care le-aţi spus acum. Să remarc totuşi că, deşi aţi amintit doi autori, radical diferiţi în comentariul la adresa Americii – Jean-François Revel şi Edward Behr –, atunci cînd aţi detaliat ideile respective v-aţi oprit doar la cel de-al doilea. Un echilibru mai subtil cred că s-ar fi impus. Pe de altă parte, ştim de la sociologi că dezvoltarea sincronică are două etape de aplicare: întîi e preluat întregul model, în parametrii săi fundamentali, urmînd ca abia apoi să fie adaptat, prin menţinerea aspectelor funcţionale şi îndepărtarea, pe cît posibil, a celor neadecvate. Criticii dezlănţuiţi ai… “abuzurilor” americane, ai “superficialităţii” americane, ai “prostiei” americane, ai “lipsei de tradiţii culturale” americane, ai “imperialismului” american etc. nu fac decît să obtureze calea regală de evoluţie a României spre lumea civilizată. Ei condamnă implicit ceea ce noi încă n-am preluat (dar tare ne-am dori!), adică însuşi modelul american, care înainte de a fi abuziv – e esenţial democratic, înainte de a fi superficial – e funcţional, înainte de a fi neghiob – e supertehnicizat şi înainte de a fi imperialist – e exportator de bunăstare şi libertate. E absolut lamentabil că principalul purtător de cuvînt al invectivelor respective a devenit în spaţiul nostru cultural scriitorul Paul Goma, fostul disident. O stridentă defazare ştampilează în ultimii ani cuvintele mîniosului condeier. Totuşi e trist: de la anticomunismul eroic să coteşti spre antisemitismul fără ţărmuri, pentru a eşua în antiamericanismul ţanţoş. Oare se poate mai jos de atît?

O.P.: Cu americanismul şi antiamericanismul, corectitudinea politică şi poziţia contrară acesteia, ca şi cu globalizarea, lucrurile mi se pare că stau aşa: poţi fi pentru sau împotrivă, dar este o naivitate să crezi că le-ai putea ignora. Noi trăim de multă vreme într-o lume modelată de prezenţa americană, cu bune şi cu rele. Amintesc, pentru cei care o ignoră – şi nu mă refer la cei de faţă – că România Mare au făcut-o regele Ferdinand şi Brătianu; dar înainte de ei şi chiar mai abitir, într-un anume sens, a făcut-o preşedintele american Woodrow Wilson, cu cele 14 puncte ale lui. De fapt, întreg secolul al XX-lea românesc, de la compania de telefoane anonimă, dar americană, şi pînă la speranţa părinţilor şi bunicilor noştri că americanii ar putea veni să ne salveze de comuniştii pe care, altminteri, nu o dată, pe faţă îi aplaudau, veacul a fost, şi în România, cît se poate de marcat de prezenţa – dar şi de absenţa – S.U.A. Dacă America a venit la întîlnire cu corectitudinea politică şi cu globalizarea, ca şi cu multe altele (dintre care mie îmi plac mai ales scriitorii şi o parte din producţia cinematografică, descătuşarea muzicală şi tinerească începută cu era rock and roll-ului, mişcarea hippy etc.), de ce nu ne-am exersa un pic luciditatea, realismul şi inteligenţa, ţinînd seama de ele şi făcîndu-le instrumentele propriei întîlniri cu realitatea locală? Poate spune cineva că femeile în România nu sînt, cel mai adeseori, subalterne şi desconsiderate în viaţa noastră publică? Sau că, în pofida dezrobirii ţiganilor încă de către paşoptişti, nu există nici un fel de prejudecăţi rasiale prin părţile noastre, la început de secol XXI? M-aş mira, zău, de asemenea afirmaţii care n-ar dovedi decît că ţinem de ipocrizie cu ghearele şi cu dinţii. Dacă America ne oferă nişte instrumente utile, ar fi o dovadă de stupiditate să nu le adaptăm situaţiilor cu care ne confruntăm, spre a le rezolva. Altminteri, cunosc şi eu o carte în care un fost opozant la regimul sovietic din Lituania, emigrat în S.U.A., execută democraţia americană într-o manieră radicală, fără concesii. Dar asta nu a împiedicat un editor american să publice masivul volum, supunînd democratic discuţiei tentativa, tocmai pentru a adînci un exerciţiu democratic perfectibil din multe puncte de vedere. Autorul la care mă refer se numeşte Valdas Anelauskas, iar titlul cărţii este Descoperind America aşa cum este (Discovering America as it is, Clarity Press, Inc., 1999). Şi eu zic că preluarea modelului american, în funcţie de nevoi şi de situaţii, merită să fie făcută demn, critic, lucid; nu ignorînd, şi nici demolînd aprioric.

“Glisarea unor comunişti frenetici pe linia religioasă”

O.P.: Nu din dorinţa de a realiza o circularitate rebreniană, v-aş readuce totuşi la prima întrebare a dialogului nostru: consideraţi că este o sfruntare din partea oamenilor de cultură să aspire la sprijin financiar şi logistic din partea statului?

L.A.: E o înfruntare, nu o sfruntare!

G.G.: În nici un caz, pentru că la urma urmei, în măsura în care creaţia artistică şi culturală este o emanaţie a colectivităţii şi se adresează unei colectivităţi, e normal să dorească un sprijin al acestei colectivităţi, sub o formă sau alta. Fie că este vorba de un sprijin acordat de Ministerul Culturii, fie că este vorba, aşa cum spuneam, de o lege a sponsorizării, care este foarte deficitară la ora actuală…

O.P.: Dar să continuăm enumerarea: fie că este vorba de un institut cultural pus sub patronajul preşedinţiei, fie că este vorba de un fond special, pe care-l instituie primul ministru pentru tipărirea de cărţi… observaţi că s-au înmulţit aceste canale. Din păcate, s-au înmulţit într-o manieră care scapă adeseori controlului public.

G.G.: Unele sînt însă nişte trape. Premiile prea mari – sume uriaşe – înseamnă a-l lega pe scriitor de dispensatorul premiilor respective.

L.A.: Creează privilegii, dar te leagă de moşia boierului.

G.G.: Eu aş vrea să vorbim acum puţin despre felul cum a fost primit volumul Vorbind.

O.P.: De ce nu? Îi cunoaştem pe autori…

G.G.: Socotesc că acest volum a fost simptomatic de puţin comentat pînă la ora actuală.

L.A.: Asta ne îndeamnă să continuăm.

G.G.: Alte cărţi au avut parte de comentarii mult mai numeroase, la un timp mai scurt de la apariţie. Există o motivaţie pe care eu am prognozat-o. Şi anume: majoritatea comentatorilor fie că doresc să ne contrazică, să ne atace, dar le e destul de greu să vină cu contraargumente la argumentele noastre şi – în acelaşi timp – n-ar dori să se expună unor replici acide care i-ar elimina uneori din cursa disputei…

O.P.: Replici previzibile…

G.G.: Iar o altă categorie de comentatori ezită să ne elogieze, să ni se ataşeze, de teama unor represalii din partea persoanelor despre care n-am vorbit tocmai elogios.

L.A.: Trebuie adăugat că volumul nostru, chiar dacă nu este comentat la scenă deschisă, e citit în draci prin “subsoluri” şi culise. Avem numeroase ecouri verbale din partea colegilor, a amicilor scriitori care ne complimentează. Este acesta un alt simptom al stării schizoide despre care vorbeam: cînd scrii, îţi pui cravată, ai grijă să nu exprimi ceva care ar supăra pe unul sau pe altul, să nu foloseşti un lexic prea degajat, aplici mii de calcule şi socoteli. În schimb vorba rostită zboară, îţi permiţi “luxul” să fii ceva mai sincer. Intrăm şi noi sub incidenţa acestei realităţi.

G.G.: Ne-a “înjurat” cineva pentru cartea noastră, în culise sau subsoluri?

O.P.: Am înţeles că dumneavoastră aţi primit o reclamaţie în ce mă priveşte, de la domnul Dan Ciachir, care era nemulţumit de o confuzie pe care susţinea că aş fi făcut-o.

G.G.: În legătură cu tatăl său, care de fapt nu era tatăl său şi nici nu-i era rudă.

O.P.: E o problemă de familie.

G.G.: A fost mîhnit de această confuzie care zicea că s-a mai făcut.

O.P.: Dar numele era acelaşi cu al tatălui său, nu?

G.G.: Numele de familie, da.

O.P.: Aici lucrurile deja mă depăşesc. Eu am reţinut din revista Săptămîna că Dan Ciachir îl înjura pe Nicolae Ciachir. Punct.

L.A.: Iar eu sînt mîhnit de confuzia pe care a făcut-o Dan Ciachir însuşi, scriind pe larg şi discreditîndu-se, în repetate rînduri, la revista naţionalist-comunistă Săptămîna.

O.P.: Bine, domnia sa între timp s-a repliat pe poziţii ortodoxe care, mie cel puţin, îmi fac o bună impresie. În plus, a publicat pagini memorialistice care mi-au plăcut.

L.A.: Ei da, a folosit Dero Lux ca să-şi înălbească trecutul. Doar atît, că a uitat un capitol esenţial: scuzele publice. De la programul de prespălare, a sărit direct la centrifugarea automată…

G.G.: Era foarte tînăr pe atunci. Erau păcatele tinereţii.

L.A.: Da? Cît avea? Vreo treizeci de ani? Aproape cît mine acum.

G.G.: Era acum treizeci de ani, ţin bine minte pentru că eram internat la Spitalul Colţea cu o operaţie ORL şi în Săptămîna – care nu era o revistă de tot decăzută, pentru că şi Negoiţescu, şi Regman scriau acolo poate cu un an-doi înainte…

L.A.: La începutul Săptămînii, nu la sfîrşitul ei…

G.G.: …atunci îl citeam eu şi pe Dan Ciachir în revista condusă de Eugen Barbu.

L.A.: Oricum, e curioasă această glisare a unor comunişti frenetici pe linia religioasă. A cunoscut-o şi Petru Dumitriu, care din mare ideolog a devenit mare creştin, Dan Ciachir a cîrmit-o dinspre Săptămîna spre Patriarhie, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a lăsat epoca lui Pericle pentru mănăstirile din Moldova…

O.P.: Dumitru Mircea, în Cluj… pe linia teologiei greco-catolice.

G.G.: Mai pot cita un caz. O doamnă literată, care a lucrat la Ministerul de Interne în comunism, a scos după ‘89 o antologie de poezie religioasă şi, dacă nu mă-nşel, semnează şi d-sa o poezie de-o astfel de factură. Se vede că e vorba de-o atracţie a contrariilor!

L.A.: Oare Bunul Dumnezeu chiar nu şi-a găsit partizani mai puţin pătaţi?

O.P.: Ne are probabil pe mulţi dintre noi, în altă manieră, mai discretă. Dar voiam să spun că fenomenul pe care l-am înregistrat în raport cu receptarea altor cărţi ale mele este acela al unui interes mai larg decît cel al literaţilor. Multă lume din afara literaturii m-a interpelat, dorind să-şi procure volumul, pe cîţiva i-am şi ajutat personal.

G.G.: S-a epuizat tirajul?

L.A.: Aproape în întregime.

O.P.: Mai sînt cîteva exemplare în circuit. Cine chiar vrea să le cumpere, le poate găsi. Dar un nou tiraj ar putea să se vîndă la fel de bine.

L.A.: O ediţie revăzută şi adăugită.

G.G.: Poate facem volumul doi. Chiar prezenta discuţie este o dovadă că asemenea continuitate e posibilă şi chiar dezirabilă. Aş dori – şi nădăjduiesc să fiţi de acord cu mine – ca acest “trialog” al nostru, cum l-am numit în glumă, să se deruleze şi pe mai departe, ca expresie a unui punct de vedere pluralist şi concomitent unitar în chip dialectic. Un “monstru” prevăzut cu trei capete (în cazul în care se defectează unul, celelalte să-i sară în ajutor), defel animat de intenţii rele…

O.P.: Subscriu la ideea continuării acestor colocvii pe cît de neconcesive, pe atît de amicale în ce priveşte raporturile dintre noi trei şi – să o mai spun? – animate de un mare respect faţă de ideea de literatură de bună calitate şi faţă de omul de litere demn în spaţiul românesc. Cît despre impresia oamenilor care au intrat în vorbă cu mine pe marginea volumului Vorbind, ea suna cam aşa: “L-am citit. Nu-l pot lăsa din mînă. Deşi aş avea multe lucruri de spus altfel”. Sigur că există păreri diverse, chiar noi înşine am avut poziţii care nu coincideau integral.

L.A.: Din fericire.

O.P.: Asta-l face viu şi interesant. Eu zic că e un tip de carte pe care n-o găseşti în literatura noastră decît la noi. La noi trei. Şi s-a întîmplat să fim actuali pe termen mai lung. Am avut toată vara sentimentul că această “gîlceavă a intelectualilor”, pornită de la decernarea (cu anumite obiecţii adiţionale din partea lui Adrian Marino) a unui premiu lui Andrei Pleşu, ei bine, noi am prevăzut-o oarecum, am schiţat-o tipologic în paginile volumului. Dacă nu mă înşel, cu vreun an mai devreme, noi am şi folosit termenul de grup de prestigiu, care apare configurat astfel. N-aş zice că ne-am substituit în felul ăsta Pythiei, ci că pur şi simplu am exprimat un statu quo al momentului, care s-a dovedit a fi în pragul unei răbufniri. Eu cred că încleştarea din această vară, dintre cele două grupuri, nu a fost un final de bătălie. Am constatat apoi că discuţia principală s-a disipat în mai multe polemici, pe unele le-aţi avut chiar dumneavoastră, domnule Grigurcu, împotriva lui Cristian Bădiliţă, Andrei Cornea sau Gabriel Liiceanu, la altele m-am înhămat eu, luptînd cu umbrele, fiindcă nu mi s-a răspuns din partea lui Andrei Pleşu sau Dan C. Mihăilescu. Cam asta s-a întîmplat pînă în acest moment. Lucrurile cred că pot continua în mod imprevizibil. Sîntem abia la începutul unor noi dezvoltări.

“Reconsiderarea lui Noica”

G.G.: Era vorba de prelungirea unei discuţii care a început o dată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniş şi în special a Epistolarului, deci cu rădăcini încă înainte de 1989. A răbufnit acum la două nivele. Pe de o parte, a fost desigur o discuţie la nivelul actualităţii şi, pe de altă parte, a fost o reconsiderare a lui Noica. El nu putea fi discutat într-un mod care să depăşească limitele cenzurii. S-a produs o conexiune între cele două nivele, ce a scos în evidenţă un conservatorism ciudat din partea celor care au fost în preajma filosofului şi care se configurează într-un fel de grup de discipoli, o mentalitate administrativ-autoritaristă care blochează de fapt libera discuţie, blochează spiritul democratic al abordării subiectului. Aceasta mi se pare o poziţie antifilosofică, ea nu cadrează cu nişte înţelepţi (cu sau fără ghilimele), aşa cum sînt oamenii care au o pregătire filosofică şi o creaţie intelectuală în direcţia respectivă. Credeam că am depăşit faza iconoduliei obligatorii.

L.A.: Problema nu este neapărat că ei s-au configurat ca un grup de presiune, sau ca o grupare. Ci e o situaţie de ipocrizie şi de lipsă de bună credinţă. Adică nu poţi să te declari pe toate drumurile anticomunist, după care să treci cu vederea şi să forţezi ascunderea faptului că Noica a sprijinit destul de consistent, în voiajele sale prin străinătate, regimul comunist. Acesta este un fapt incontestabil. I-a descurajat pe unii din ţară care voiau să adere la Mişcarea Goma (după cum scrie Paul Goma – şi n-am motive să nu-l cred în acest aspect), s-a dus la Paris pentru a mobiliza lumea în sprijinul lui Ceauşescu (după cum scrie Monica Lovinescu – şi n-am motive să nu-i dau crezare în această privinţă)…

G.G.: Şi l-a propus chiar pentru Premiul Nobel! Ceea ce oricum nu este spre onoarea memoriei lui Noica.

L.A.: Da, a făcut lobby în favoarea lui Ceauşescu. Or atunci nu poţi să vii, chiar dacă te cheamă Liiceanu şi chiar dacă ai prestanţă şi dovedeşti persuasiune pe micul ecran, să te declari anticomunist, dar să treci cu vederea păcatele lui Noica. Adică, pe de o parte ai principii, dar pe de altă parte ai obligaţii de prietenie pe care le plasezi deasupra principiilor.

G.G.: E bine cel puţin că aceşti oameni îşi respectă obligaţiile personale, adică au o anumită gratitudine faţă de un maestru, sau pur şi simplu faţă de un om pe care l-au adoptat, o atitudine care nu prea funcţionează în mediile noastre postdecembriste.

L.A.: Da, însă se ştia de mult: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Ce anume contează mai mult? Platon sau adevărul?

G.G.: Dicton ce ar putea fi reformulat astfel pentru uzul d-lui Liiceanu: Amicus Pleşu, sed magis amica veritas. Să nu mergem chiar pînă la Platon!

L.A.: Păi da! Liiceanu s-a obişnuit să aplice proverbele pe invers: Amica veritas, sed magis amicus Pleşu…

O.P.: Eu cred că Noica nu neapărat din conformism şi iubire faţă de regimul Ceauşescu i-a sfătuit pe unii care voiau să adere la mişcarea Goma să n-o facă. Mi se pare că aici ar trebui văzută o continuitate cu opţiunile lui de o viaţă întreagă. Naţionaliste, dacă vreţi, dar şi patriotice…

G.G.: E şi una, şi alta.

O.P.: Da. Adică nu s-a sustras, n-a plecat în străinătate, a încercat să coabiteze – cu costurile pe care aceasta le-a impus – dar vreau să spun că nu era neapărat un mecanism psihologic simplu, de tipul: “Eh, Goma nu contează, nu mergeţi la Goma!”. Sau: “Nu-l contestaţi pe Ceauşescu, fiindcă Ceauşescu e formidabil!”. Nu cred că asta a fost în mintea lui Noica – deşi nu pot să ştiu ce-a fost în mintea lui.

L.A.: Cu ocazia acestor dezbateri legate de Noica, au apărut în presă diverse fotografii din anii ‘70 şi ‘80. Pe mine m-a frapat aspectul lui pe care înclin să-l calific de iezuit. Avea o atitudine blîndă, angelică, protocolară, respectuoasă…

G.G.: …o mansuetudine…

L.A.: …sigur că da. Parcă era un călugăr care pentru o clipă se smulgea din pustnicia lui, pentru a participa la o sindrofie de la Uniunea Scriitorilor. Asta pe de o parte: aspectul lui mansuet de la suprafaţă…

O.P.: Şi de ce ne-ar deranja blîndeţea?

L.A.: Iar pe de altă parte, rigiditatea lui ideatică, pe linia admiraţiei naţionaliste, a sprijinirii lui Ceauşescu, a acreditării protocronismului (trebuie spuse acestea cu toată fermitatea). Înclin să cred că tot de la Nae Ionescu i se trage – regret că trebuie să ne întoarcem la acelaşi sîmbure de gîlceavă. Dar învăţăturile magistrului Nae au acţionat pînă tîrziu în anii ‘80.

G.G.: Obsedantul pentru noi Nae! Sau – să zic vorbă mare! – obsedantul pentru Istorie?

L.A.: Da, într-adevăr e vorbă prea mare…

O.P.: Bine, tata nu i-a fost discipol lui Nae Ionescu şi totuşi avea multe trăsături comune cu gîndirea lui Noica. Probabil că ar trebui să vedem aici plutind în aer şi mentalitatea unei generaţii. Sigur, la Noica existau mai multe şi mai personalizate argumente, ţinînd şi de un orizont filosofic, de o asumare a modului lui de a înţelege să fie cetăţean. Eu l-am văzut pe Noica o singură dată. Dincolo de acea aplecare a coloanei – care i se datora poate şi vîrstei, şi unei lordocifoze, cine ştie ce-o fi avut – Noica nu mi s-a părut deloc a fi un om umil. Dimpotrivă. Cînd eu l-am cunoscut, se întorcea de la o “bătălie” (cum zicea el) cu activiştii judeţului Timiş, unde luptase pentru vreo doi-trei tineri în care credea şi pe care pusese un pariu, pentru viitor. Se lupta să le obţină nişte posturi derizorii, de paznici etc.

G.G.: Cunoaşteţi cumva numele acelor tineri?

O.P.: Mircea Mihăieş era sigur unul dintre ei. Pe ceilalţi nu mi-i mai amintesc. Prin Mircea Mihăieş am fost invitat în gara Arad, oraşul meu de baştină, să urc pentru cinci minute – cît staţiona personalul de Timişoara-Oradea – şi să-l întîlnesc pe Noica. El nu mă mai văzuse niciodată…

G.G.: Deci într-un tren, la o oprire, într-o gară…

O.P.: Exact!

G.G.: Interesant.

L.A.: Simbolică întîlnire.

O.P.: M-a sărutat. Eu arătam ca un mujik – sper că nu ca un mojic – aveam părul lung, aveam barbă şi m-a sărutat pe ambii obraji. A zis: “Ce faci?”. I-am răspuns: “Am reuşit la facultate!”. “Mergi aşadar la facultate. Învaţă greaca veche, învaţă germana şi ţine-mă la curent. După ce le ştii, mai caută-mă”. Asta a fost totul. Se întîmpla în anul de graţie 1981. Eu i-am mai scris, mi-a răspuns prin cîteva bileţele pe care am avut prilejul să le public chiar în revista pe care aţi coordonat-o, Columna. Vreau să aduc această mărturie personală că Noica nu era un umil.

G.G.: N-avea cum să fie!

O.P.: Nu era un om care se strecoară pe lîngă ziduri. Dar avea o anume bunătate şi chiar o mare candoare.

G.G.: Noica a fost un om profund, un gînditor important, o figură de frunte a peisajului intelectual românesc. Vreau să nu se creadă că vorbind despre compromisurile lui subiective – sau obiective – cu regimul comunist, noi am nega, aşa cum s-a insinuat, valoarea lui. Iconoclastia nu este singura alternativă la iconodulie.

O.P.: Tocmai de aceea am încercat să nuanţez ceea ce spunem aici. Mă deranjează enorm să ştiu că acest om, pe care l-am privit ca pe un reper formidabil – a fost un mare eveniment în viaţa mea faptul că l-am întîlnit pe Noica la douăzeci de ani! – l-a putut propune pe Ceauşescu la Premiul Nobel.

G.G.: Eu am citit cîteva cărţi ale lui şi uneori le-am recitit cu cel mai mare interes, chiar cu admiraţie. Nu sînt de acord cu aprecierea unora că analiza pe care i-o facem lui Noica la ora actuală ar suna cumva ca o subestimare, ca o demolare. Noica este un reper…

L.A.: …al trecutului…

G.G.: …al culturii noastre. Are într-adevăr anumite caracteristici istorice. Aşa cum spunea domnul Pecican, există o continuitate, o organicitate a concepţiei lui naţionaliste din anii ‘30-‘40, ce s-a apropiat într-un mod neaşteptat de naţional-comunismul ceauşist, care este o vulgată a naţionalismului românesc. Însă acest naţionalism, să mă exprim aşa, regurgitat l-a tolerat pe Noica, tot aşa cum, prin reciprocitate, Noica a tolerat regimul comunist şi chiar l-a supralicitat, ajungînd să-l laude pe Ceauşescu în străinătate, să facă lobby pentru el şi chiar să-l propună la Premiul Nobel.

L.A.: Mă tem că noi îi facem chiar şi în acest moment jocul lui Noica. Dacă stăm să ne gîndim, 99% din dezbaterile legate de el se referă la figura lui publică, a făcut sau nu lobby politic, l-a propus sau nu pe Ceauşescu la Nobel, a avut sau nu discipolii cutare, care a fost rolul discipolilor săi şi aşa mai departe. Dar se spune că Noica a fost filosof, a fost om de cultură. Eu aş fi curios să citesc în sfîrşit – şi nu din partea ciracilor săi, care au un interes în domeniu – nişte studii care să pună în valoare importanţa intelectuală a operei lui Noica. Deci nu complexitatea figurii sale sociale, pedagogice, publice etc.

O.P.: Ion Ianoşi a scris o carte.

L.A.: Să ne aplecăm asupra operei, să ni se demonstreze cît de important filosof a fost el!

G.G.: Şi Cornel Moraru a scris o carte pe acest subiect. Sau Ion Hirghiduş. Sau Ion Dur. Spre a nu-i aminti pe comentatorii importanţi întruniţi între coperţile Epistolarului, precum şi pleiada de comentatori ai acestor comentatori. Să nu fim prea aspri!

L.A.: N-am prea văzut să facă epocă Noica prin gîndirea lui filosofică. Exagerările patetice şi liricoide despre Eminescu, “omul deplin al culturii române”, îmi stîrnesc cel mult zîmbete de compasiune. Şi atunci prin ce mai impresionează Noica? Prin apostolatul social – da. Prin frişca asta spumoasă pe care a construit-o în jurul Păltinişului – iarăşi poate că da. Sigur, frişca e mare acum, dar pe urmă bate vîntul şi ea mai scade.

G.G.: Nu e momentul, nu e cu putinţă să aprofundăm în acest cadru colocvial şi caleidoscopic cazul Noica. Nu mă îndoiesc că vom mai avea prilejul de a-l aborda, inclusiv în circumstanţele neîndoios mai prielnice ale exprimării meditat scriptice.

“Mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală”

L.A.: Văd că am abordat numeroase direcţii în discuţia de azi. Există oare vreo coerenţă interioară în ceea ce spuneam noi?

O.P.: Examenul critic şi urmărirea provocărilor momentului. Cred că asta ar fi ceea ce însumează aspectele pe care, sub aparenţa lor disparată, le-am reunit într-o convorbire.

G.G.: Eu zic că e interesantă noua noastră reunire post-Vorbind, e salutar faptul, repet, că nu punem punct, prin apariţia unui volum, dialogului nostru. Ne-am reunit şi cu gîndul că mica noastră formaţie de muzică de cameră intelectuală ar putea supravieţui cărţii care a însumat primele şapte dialoguri. Le promitem cititorilor că dacă puterile ne vor ţine şi împrejurările ne vor servi, dialogul nostru va rămîne deschis.

L.A.: Da. Şi poate că e incitant prin faptul că ne menţinem într-un zigzag atît de amplu, între literatura erotică a momentului şi Constantin Noica.

(Cluj, 1 decembrie 2004)

Scrisori catre Ceausescu: intrecere socialista cu Eugen Barbu si Paunescu

Atunci cind ii scria lui Ceausescu, poetul Adrian Paunescu avea un tenace concurent in redactorul-sef al revistei „Saptamina”, scriitorul Eugen Barbu.

Ca si Adrian Paunescu, a carui scrisoare din 28 mai 1982 Cotidianul a publicat-o ieri, Eugen Barbu incerca sa-si rezolve anumite probleme prin epistole bine ticluite trimise presedintelui Nicolae Ceausescu. Numai ca, daca Paunescu incerca sa-i ajute pe cei pe care credea de cuviinta, scopul lui Barbu era de a-si demola adversarii. E de observat ca amindoi insistau pentru a obtine audiente personale la Ceausescu.

Pe 5 mai 1982, cu doar citeva saptamini inainte ca Paunescu sa-i trimita scrisoarea, Barbu ii scria urmatoarele lui Ceausescu: „Mult iubite tovarase Ceausescu, tin sa va multumesc pentru interventia dumneavoastra in cazul publicarii articolului despre cei care-i defaimeaza pe marii nostri carturari. Fara dvs., totul ar fi luat o alta turnura. Din pacate am mari dificultati in privinta publicarii serialului despre Ion Caraion. Tovarasii Pana, Necsoiu si iar acel nefast Vasile Nicolescu sub pretext ca vor liniste imi cer capul! Ce victorie ar fi pentru Europa Libera! (…) Va trimit alaturat articolele ultime despre cazul sectei antropozofilor, care aduce cu cel al transcedentalilor, pe care tovarasul Enache imi cerea sa-l scot din motive absolut misterioase. Cu cine sint ei? Alatur si o pagina care n-a putut apare tot prin interventia tovarasului Necsoiu despre Emil Georgescu. In presa vest-germana este mare zarva cu acest escroc care ne calomniaza de ani de zile si noi nu-l putem ataca? Cu cine sint totusi acesti oameni care vor sa impiedice de a apara politica pe care dvs. o faceti cu atita stralucire. Ramin al dvs. loial ca totdeauna, Eugen Barbu”.

Scrisoarea, trimisa cu post-scriptumul „Totusi as dori sa ma primiti. Am multe lucruri pe care ar fi bine sa le cunoasteti”, era insotita de un articol intitulat „Coloana a cincea in arta”. Aici, Barbu ii lua la rind pe toti adversarii sai din lumea literara, pe care ii definea drept „coloana a cincea, finantata si incurajata din exterior”. „Infiltrati (vezi cazul Manolescu si Piru) la universitati sau in fruntea unor ziare de mare tiraj (vezi cazul O. Paler), ei promoveaza o poezie asa-zis modernista, ostila gindirii partinice si patriotice, o critica din culise, bine orchestrata”, scria Barbu, care cerea in final masuri impotriva tuturor celor din grupul identificat de el. „Ni se pare ca dupa aducerea la cunostinta fata de opinia publica romaneasca a acestor grave fapte care nu fac cinste grupului numit si care contravin legilor statului, este momentul luarii unor masuri drastice pentru curmarea acestor manifestari ce primejduiesc ideologia noastra si cu care nimeni nu poate fi de acord”.

Precizam ca citatele extrase au fost redate in grafia si gramatica autorului.(Mirela Corlatan)
Plesu zice altceva

In interviul acordat ziarului Cotidianul si publicat in editia de ieri, Adrian Paunescu sustine ca printre persoanele implicate in „Meditatia Transcendentala” pe care a incercat sa le ajute s-a numarat si Andrei Plesu. La interventia lui Octavian Paler, cu care era bun prieten, Paunescu i-ar fi publicat lui Plesu un articol in revista „Flacara”, al carei redactor-sef era, fara sa-i fi cerut vreodata acestuia sa introduca un pasaj despre Ceausescu. Andrei Plesu infirma insa aparitia articolului si spune ca s-au facut presiuni ca acesta sa apara cu un paragraf propagandistic. Lui Andrei Plesu, care pina atunci semna cronici in „Romania libera”, pe atunci condusa de Octavian Paler, tocmai i se ridicase dreptul de semnatura, ca o consecinta a legaturii sale cu „Meditatia Transcendentala”.

„Paunescu reusise sa-l salveze pe Marin Sorescu, dupa ce l-a pus sa scrie in «Flacara» o poezie de propaganda, «Tricolorul». La interventia lui Paler, care credea ca ma poate ajuta si pe mine, am avut o singura intilnire cu Paunescu la revista. Mi-a cerut sa scriu un memoriu catre el – ceea ce m-a stupefiat – si un articol. Nu am scris memoriul, dar i-am trimis un articol despre pictorul Grigorescu”, isi aminteste Andrei Plesu. „Ulterior, prin doi oameni din redactia «Flacara», Nicolae Cristache si Tudor Octavian, mi s-a transmis ca articolul trebuie sa contina si un citat din Ceausescu. Am refuzat, iar articolul n-a aparut”, mai spune Andrei Plesu.  O dovada a scandalului creat de aparitia articolului, spune Andrei Plesu, este acela ca un alt articol scris ulterior pentru „Romania literara”, despre Paciurea, nu i-a aparut cu numele real, ci cu pseudonimul Petre Andreescu. „Mi s-a explicat ca motivul a fost scandalul de la «Flacara»”, mai spune Plesu. (Mirela Corlatan)
Paunescu, poet de serviciu amical pentru Prigoana

Presedintele Comisiei de cultura din Senat, Adrian Paunescu, si-a pus pana in serviciul omului de afaceri Silviu Prigoana.

Anul acesta, de Paste, Silviu Prigoana a decis sa trimita cunoscutilor, in loc de felicitari, antologia de versuri „Doamne, ocroteste-i pe romani!” de Adrian Paunescu, cu citeva cuvinte scrise de poetul senator pe pagina de garda.

Adrian Paunescu a fost pus la munca serios, pentru ca a avut de scris dedicatii si mesaje de felicitare pe nici mai mult, nici mai putin de 117 carti – si nici nu avea voie sa se repete. Lucru cu atit mai dificil cu cit respectivele mesaje erau adresate unor oameni despre care nu stia nimic.

Adrian Paunescu s-a achitat constiincios de sarcina, iar Silviu Prigoana a fost foarte multumit de rezultat, fapt pentru care a scanat toate dedicatiile si le-a pus pe site-ul sau. Astfel au putut intra in constiinta publicului formulari marca Paunescu de-a dreptul antologice: „Nu era suficienta o prigoana, mai trebuia si Adrian Paunescu”; „Prin tovarasul Prigoana, un cuvint si o icoana”; „Pledoarie pentru purificare prin Prigoana”; „Goana, cu Prigoana, spre Duhul din Icoana”; „N-am sa intru-n amanunte, dar Prigoana ne e punte”; „Cine n-are un Prigon, va plati un bilion, pentru a-l primi plocon”.

Dupa ce a epuizat toate jocurile de cuvinte „goana/prigoana”, poetul a inceput sa se autociteze, din poezii mai vechi: „Dar bine-ai venit, Amagire”; „Redevenim interjectii ireductibile”; „Bate vint de primavara, cei batrini incep sa moara”. In cele din urma, a obosit de-a dreptul si a devenit eliptic: „S. A. P. va saluta”; „Era si timpul”; „Numele meu este Adrian Paunescu”; „Insist, Adrian Paunescu”. (Cezar Paul-Badescu)

10 | balauru-(16-05-2007 14:35)

V-am mai spus, la televiziunile straine, Porcu’ declara ca el se duce cu cine da “ciolanu”.

Sloganul lui:

Lumina, Lupta, Libertate.
(Cine da ciolanu’ mi-e frate)

Betivul de Eugen Barbu avea si o mutra de turnator xenofob.

Ce e pacat e ca pe veci, comunismul se simte bine in Romania.

Let it disappear, get a life, romanian wife
9 | Kor-(16-05-2007 13:31)
Mie imi place aia cu “Insist, Adrian Paunescu”. Il caracterizeaza foarte bine. Toata viata lui Paunescu a “insistat”…:-)
8 | Hai_ducu-(16-05-2007 10:37)
Pithia

Interesant de aflat cine au fost turnatorii in cazul Meditatiei si cine au colaborat ulterior cu Securitatea din grupul “care a calcat pe bec”. Mai ales ca toti au fost distinsi intelectuali cu principii morale solide.
7 | omrizario-(16-05-2007 05:26)
Si cei doi autori ai acestui “articol”, Mirela Corlatan si Cezar Paul-Badescu, pupa in cwr pe cineva atacandu-i pe altii care au facut umbra pe pamant in mod folositor? Diferenta este ca atunci era obligatoriu, acum o fac din proprie constiinta.
6 | aida_ionescu-(16-05-2007 01:32)
Pithica, esti plictisitor. Te-ai ratoit sa-l aperi pe Paler si l-ai bagat si mai tare in rahat. Lasa-l acolo unde e !
5 | Pithia-(16-05-2007 00:44)
aida_ionescu

Scrisoarea, trimisa cu post-scriptumul “Totusi as dori sa ma primiti. Am multe lucruri pe care ar fi bine sa le cunoasteti”, era insotita de un articol intitulat “Coloana a cincea in arta”. Aici, Barbu ii lua la rind pe toti adversarii sai din lumea literara, pe care ii definea drept “coloana a cincea, finantata si incurajata din exterior”. “Infiltrati (vezi cazul Manolescu si Piru) la universitati sau in fruntea unor ziare de mare tiraj (vezi cazul O. Paler), ei promoveaza o poezie asa-zis modernista, ostila gindirii partinice si patriotice, o critica din culise, bine orchestrata”, scria Barbu, care cerea in final masuri impotriva tuturor celor din grupul identificat de el.

Sper sa se inteleaga de aici mai bine faptul ca Eugen Barbu cerea sa se ia masuri impotriva grupului identificat de el. Si chiar s-au luat. Paler a fost DEMIS de la RL. Si era numit in “Saptamana” Procopius din Cezareea de catre securistii Barbu si Vadim.

In ceea ce priveste reabilitatea lui Plesu, Paler chiar intermediaza posibilitatea publicarii unui articol catre Flacara. Dar acolo jupan era Paunescu si se pare ca i s-a cerut o anume “introducere adecvata acelor timpuri ” articolului. Iar mesajul i-a fost transmis lui Plesu de catre NC si TO.
Asta dupa un timp. Pentru ca la momentul scandalului, oricine ar fi fost director la Romania Literara nu putea sa impiedice ca Plesu sa nu scrie. Iar reabilitarea s-a reusit la Flacara, dar sub pseudonim. Din scandalul Meditatia Transcedentala nu a scapat nimeni. Absolut nimeni.

Dar mai bine ne-ai spune, @aida_ionescu, cine A TURNAT despre Meditatia Transc. (sau poate ne spune Plesu dupa ce a studiat Dosarele CNSAS). Pentru ca acei membri aveau sanse doar la reabilitare! Nicio sansa sa mai poata publica imediat dupa scandal. Daca crezi ca Paler putea impiedica ceva, sau ca el i-ar fi luat dreptul la semnatura, chiar esti prostuta (naiva) ))

Dar singura persoana careia i s-a luat dreptul la semnatura pentru CURAJUL de a-l persifla pe Ceausescu a fost poeta Ana Blandiana! Pentru poezia publicata in Revista Amfiteatru, “Motanul Arpagic”.
Si, “prostuto” (naivo), nu directorul de la Amfiteatru i-a ridicat dreptul la semnatura, ci… Securitatea!
4 | aida_ionescu-(16-05-2007 00:00)
Pithia nu te agita prostuto pt ca si aici se vede clar cat de odios a fost Paler. Sub sefia lui i se interzicea lui Plesu sa isi publice articolele , iar Paler nu face altceva decat sa-l indemne pe Plesu sa scrie lingusiri la adresa lui Ceausescu, ca sa aiba voie sa fie republicat.

uite si citatul semnificativ, poate intelegi chiar si tu:

” Lui Andrei Plesu, care pina atunci semna cronici in ?Romania libera?, pe atunci condusa de Octavian Paler, tocmai i se ridicase dreptul de semnatura, “

Asa ca Pithia ( sau sa-ti spun pe unul din nick-urile cunoscute ? ) nu e totul sa stii sa citesti. Mai trebuie sa si intelegi ce citesti )))
3 | Pithia-(15-05-2007 23:36)
O palma data propagandistilor PD care afirmau ca maestrul Paler era mare comunist cand conducea Romania Libera. Iata ca securistii de serviciu de atunci, ca Eugen Barbu, ce atitudine aveau fata de cei ce nu faceau jocul comunistilor!
O palma data si securistilor de serviciu de acum. Se stiu ei cine sunt.
Cei care considera ca oribil acest articol.
2 | nicolae75-(15-05-2007 23:02)
am intrat de curiozitate pe http://www.prigoana.ro/galery.html. prigoana e mai nebun decit paunescu.
1 | aida_ionescu-(15-05-2007 21:49)

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=10793&art=28800&diraut=296&cHash=c5ae39282b

http://snipurl.com/22123

Emil BERDELI

Scriitorul Eugen Barbu a fost varf de lance intr-o actiune de pomina a Securitatii, la baza careia a stat un scenariu absurd. In randurile de mai jos, un plan diabolic al serviciilor secrete romanesti, conceput doar pentru compromiterea unui fost informator, care, de fapt, nu reprezenta nici o miza.

Deconspirarea poetului Ion Caraion nu a adus nici un beneficiu regimului de la Bucuresti. Acesta e motivul pentru care, in 1982, spionajul atragea atentia Securitatii interne ca Barbu este vulnerabil in batalia pe care o duce impotriva lui Caraion si a postului de radio Europa Libera.

Atunci cand Eugen Barbu avea semnale ca nici macar activistii partidului comunist nu sustineau razboiul dintre el si Europa Libera, ii scria lui Ceausescu, cerandu-i comandantului suprem sa ia masuri drastice. Apoi, se plangea Securitatii.

Documentele care-l incriminau pe Caraion ii erau furnizate lui Barbu de catre colonelul Ilie Merce, actual deputat PRM, chiar in biroul scriitorului de la revista „Saptamana”. Academicianul Dan Zamfirescu sustine ca cei doi nici macar nu se fereau de ceilalti membri ai redactiei.

Securitatea a scris de-a lungul vremii foarte multe scenarii absurde. Unele dintre acestea chiar au fost puse in scena. Acum, acestea sunt cazuri care arata cum nu trebuie sa actioneze un serviciu de informatii. In anumite „piese” regizate de catre serviciile secrete comuniste au jucat, cu sau fara voie, personaje cunoscute ale vietii noastre culturale, cum ar fi Eugen Barbu, Ion Caraion, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, precum si o serie de multi alti scriitori si oameni de cultura de pe malurile Dambovitei. La inceputul anilor ’80, o asemenea reprezentatie era urmarita cu mare atentie de opinia publica din Romania, dar si de catre emigratia romaneasca. Ne referim la razboiul pe viata si pe moarte dintre scriitorul Eugen Barbu si postul de radio Europa Libera. Batalie care a scos la iveala si un fapt surprinzator. Victima – in cazul nostru poetul Ion Caraion – si cel care l-a „demascat” in fata Occidentului, scriitorul Eugen Barbu, nutreau de fapt aceleasi convingeri despre exilul romanesc.

O miza minora

Niciodata nu se va sti cu precizie ce a fost in capul celui care a ordonat compromiterea poetului Ion Caraion. Daca Securitatea a dorit doar indepartarea acestuia de la microfonul postului de radio Europa Libera, de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, a fost mult prea putin. Ani buni, Bucurestiul a vrut sa-i arate respectivului post de radio ca-i poate contracara anumite actiuni. Insa acum, gandind la rece, concluzia care se poate desprinde din toata aceasta operatiune de compromitere a poetului e urmatoarea: un obiectiv minor a fost atins cu pierderi mult prea insemnate. In primul rand, a fost deconspirat un informator al Securitatii care, la rigoare, putea fi folosit, pentru ca era santajabil. Apoi a fost dat un semnal nefericit atat colaboratorilor Securitatii, cat si unor virtuali informatori din exterior ai serviciilor secrete romanesti. si, nu in ultimul rand, au fost deconspirate in mod stupid relatiile dintre serviciile secrete de la acea vreme si scriitorul Eugen Barbu. Acest fapt dovedeste ca, atunci cand se angaja intr-o batalie, chiar si-ntr-una cu miza minora, Securitatea era gata sa-si sacrifice pana si soldatii cei mai devotati, doar pentru a putea raporta partidului si comandantului suprem ca misiunea a fost indeplinita.

Plan diabolic

Dupa ce, in 1981, poetul Ion Caraion, unul dintre cei mai activi si talentati informatori ai Securitatii din lumea literara, a parasit Romania pentru a se stabili in Elvetia, la varful serviciilor secrete a fost luata o hotarare stranie. Deconspirarea acestuia. Oare de ce? E si acum un mister, mai ales ca poetul se apropiase de doua tinte foarte importante ale Securitatii – Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Cert e ca, la 22 decembrie 1981, generalii Nicolae Plesita, seful spionajului, si Iulian Vlad, seful securitatii interne, i-au prezentat ministrului secretar de stat Tudor Postelnicu un plan diabolic de masuri care-l viza pe Ion Caraion. Acesta devenise peste noapte inamicul public nr. 1, doar pentru ca ceruse azil politic in Elvetia si pentru ca vorbea la Europa Libera. Nici motivatia poetului pentru cererea de azil – el sustinea ca Romania fusese condamnat in urma publicarii unor articole care asemuiau comunismul cu fascismul – nu era intru totul reala, insa nici acest fapt nu motiva riposta disproportionata a Securitatii.

Barbu intra in joc

In cartea sa, „ARTUR – Dosarul Ion Caraion”, scriitorul Mihai Pelin sustine ca toata operatiunea de compromitere a poetului a fost ordonata de catre Nicolae Ceausescu, care lucrase impreuna cu Ion Caraion la ziarul „Scanteia tineretului”, in 1945. In opinia lui Pelin, Ceausescu ar fi considerat defectiunea fostului sau tovaras de drum un afront, motiv pentru care a cerut ca poetul sa fie pedepsit exemplar. Este, intr-adevar, o motivatie plauzibila a vendetei pe care Securitatea a pornit-o impotriva unui personaj a carui compromitere nu reprezenta o miza importanta nici pentru serviciile secrete, nici pentru partid, dar e greu de spus acum daca e cea reala. Nu putem totusi trece peste faptul ca la punctul 1 al notei pe care sefii celor doua servicii au prezentat-o lui Postelnicu se spunea ca Ion Caraion trebuie determinat „a intrerupe activitatea ostila in care a inceput sa se angreneze si, respectiv, de a relua contactul cu organele noastre”. Insa, doar atat. Nu era creionata nici o strategie pentru „recuperarea” poetului. In schimb, tot restul documentului releva un plan bine pus la punct, intocmit doar pentru a distruge un fost colaborator al politiei politice. O intreaga armata de informatori externi avea sa participe la operatiune, dar si agenti de influenta care, de pilda, urmau sa-l atentioneze pe Moussei Boulanger, presedintele Societatii Scriitorilor din Elvetia, ca orice ajutor dat romanului poate raci relatiile dintre societatea pe care o conducea si Uniunea Scriitorilor din Romania. Ultimele puncte ale respectivului document sunt cu adevarat interesante. In joc urma sa intre scriitorul Eugen Barbu, care avea drept sarcina publicarea in „Saptamana” a notelor informative ale lui Caraion, din care reiesea clar ca acesta dispretuia emigratia culturala romana de la Paris – adica tocmai pe cei care-i inlesnisera lui Caraion accesul la microfonul Europei Libere, oferindu-i, totodata, notorietate.

Documente reale

Eugen Barbu si-a intrat perfect in rolul in care fusese distribuit de catre Securitate si a publicat in „Saptamana” un serial despre Caraion si Europa Libera care, la vremea respectiva, a starnit foare multe comentarii, mai ales in mediile artistice, atent monitorizate de politia politica. Articolele lui Barbu, bazate pe notele informative ale poetului, sustineau o teorie draga comunistilor, conform careia cei care vorbeau la Europa Libera erau neofascisti, precum Caraion, ori aveau mari pacate pe constiinta. Fara precedent era faptul ca Securitatea divulga numele unui informator folosindu-se de documente reale, mascate fara succes sub copertele unui asa-zis jurnal al lui Caraion, uitat, chipurile, la Bucuresti.

Scriitorul era vulnerabil

Povestea nu placea tuturor. Acesta e motivul pentru care spionajul consemna, intr-un raport din 22 februarie 1982, faptul ca „demascarile lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Ion Caraion” din revista „Saptamana” au fost lansate fara o acoperire reala, „de natura sa intareasca pozitiile celor vizati si, implicit, sa-i compromita pe cei care le-au lansat”. De unde tragem concluzia ca la Securitate mai erau oameni cu mintea limpede, care isi dadeau seama ca actiunea impotriva lui Caraion era de fapt o prostie fara margini. Tot Securitatea consemna faptul ca scriitori importanti din acea perioada stiau ca serialul ii este dictat lui Barbu de catre serviciile secrete, fapt ce intarea pozitia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Asa ca spionajul recomanda Directiei I de Informatii Interne sa-i compromita pe Lovinescu si Ierunca prin alte metode. Mai precis, folosind scriitori si critici de certa valoare, si nu pe Eugen Barbu, „care s-a dovedit vulnerabil in disputa cu Monica Lovinescu”.

Scrisoare catre Ceausescu

Nici Securitatea interna nu era prea incantata de „prestatia” lui Barbu. La 10 martie 1982, colonelul Gheorghe Danescu, seful Securitatii Bucuresti, raporta superiorilor ca mai multi scriitori, printre care Liviu Calin, Zigu Ornea ori Alexandru Paleologu, sustineau ca Barbu „divulga nepermis contactele sale cu Securitatea si vorbeste de accesul direct, la cel mai inalt nivel, acreditand ideea periculoasa ca actioneaza la indicatia dorita de conducerea superioara, iar campaniile sale impotriva lui Eugen Lovinescu sau a unor scriitori contemporani ar fi aprobate la acest nivel”. Conu Alecu Paleologu, care in acel moment nu putea privi intregul, avea toate motivele sa fie ingrijorat. Era informator al Securitatii si se temea ca, intr-o zi, dintr-un anumit motiv, poate ca va fi si el demascat de catre Eugen Barbu. si colonelul Danescu avea motive de ingrijorare. O asemenea actiune nu putea crea decat panica printre informatori, iar consecintele erau greu de prevazut. Aceste povesti au ajuns cu siguranta si la urechile lui Ceausescu, dar si ale activistilor de partid importanti de la acea vreme, care, firesc, au cam strambat din nas. Castigul nu acoperea nici pe departe costurile. Simtind pericolul, Eugen Barbu a iesit la bataie, depunand o jalba chiar la Cabinetul 1.

«Imi cer capul»

Asadar, la 5 mai 1982, seful revistei „Saptamana” i-a scris lui Ceausescu, caruia i s-a plans ca are „mari dificultati in privinta publicarii serialului despre Ion Caraion” cu activistii de partid care-i vor capul. „Tovarasii Pana, Necsoiu si iar acel nefast Vasile Nicolescu, sub pretext ca vor liniste, imi cer capul! Ce victorie ar fi pentru Europa Libera!” Scrisoarea, publicata recent de ziarul „Cotidianul”, se incheie cu o delatiune de pomina impotriva dusmanilor literari ai lui Barbu, cuprinsa in articolul „Coloana a cincea in arta”, atasat misivei. In opinia lui Barbu, intre spionii finantati si incurajati din exterior se aflau si Manolescu, Piru, Paler, pe care-i demasca in cel mai mai pur stil stalinist, doar pentru ca promovau o literatura care, in opinia lui, era modernista. Ce-i mai grav pentru memoria scriitorului e ca ii cerea lui Ceausescu sa ia masuri draconice impotriva celor care „primejduiesc ideologia noastra”.

«Injunghie cultura romana!»

Scrisoarea lui Barbu catre Ceausescu nu a insemnat doar un moment singular de furie al scriitorului, cauzat de faptul ca anumiti activisti de partid voiau sa opreasca serialul despre Caraion. O alta nota a securitatii interne, intocmita la 5 octombrie 1982, consemneaza o convorbire pe care seful revistei „Saptamana” se pare ca a avut-o chiar cu generalul Iulian Vlad. Barbu isi infiereaza din nou, cu aceeasi manie proletara, dusmanii. De pilda, pe Vasile Nicolescu, director in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, il acuza ca „submineaza” revista „Saptamana” si „injunghie cultura romana”. Scriitorul i-a spus generalului Vlad aceeasi povestea pe care o asternuse in scrisoarea trimisa lui Ceausescu. Noutate e ca dusmanii sai literari Paler, Ivascu, Haulica, Manolescu, Rapeanu erau numiti si „disidenti”. Partidul nu a dat semne din care sa reiasa ca-i acorda satisfactie lui Barbu. Nici nu s-a dezlantuit impotriva celor reclamati lui Ceausescu ori Securitatii, din simplul motiv ca nu dorea sa-si mai faca valuri, mai ales atunci cand nu era cazul. In acel moment, cei infierati de catre scriitor nu erau un pericol pentru oranduirea socialista.

Marea mistificare

Pentru Securitate toata povestea a fost o catastrofa. si asta pentru ca serviciile secrete rivale, care au urmarit cu atentie disputa dintre Barbu si redactorii Europei Libere, nu puteau pierde ocazia sa-i discrediteze pe romani, care isi deconspirau colaboratorii. Pentru niste persoane avizate din Occident, dar nu numai, care cochetau cu ideea ca se pot face niscai „afaceri” cu Bucurestiul, informatia era de-a dreptul descurajanta. Securitatea a mobilizat energii uriase pentru distrugerea unui om – cu mult mai mari decat cele folosite de alte servicii similare in operatiuni cu adevarat importante -, care in Romania mai avea relatii doar cu cativa pensionari. Chiar si inainte de a muri, Caraion aparea frecvent in rapoartele Securitatii drept un adversar redutabil. Era o mistificare menita sa acopere o operatiune disproportionata, care nu adusese de fapt nici un beneficiu regimului comunist de la Bucuresti.

Amandoi dispretuiau emigratia

Prins in foc incrucisat, Caraion n-a mai rezistat mult in aceasta lume si a plecat intr-o alta, poate mai buna. Faptul ca a fost deconspirat drept fost informator, cat si amenintarile care ii soseau in Elvetia din partea serviciului coordonat de catre colonelul Ilie Merce l-au strivit. O lovitura puternica a primit-o si atunci cand a priceput ca, dupa dezvaluirile lui Barbu, nu o sa-i intinda nimeni o mana de ajutor, fapt care probabil i-a agravat boala care l-a rapus in 1986. Lasand la o parte victoria fara glorie a Securitatii impotriva unui Caraion care nu reprezenta nici un pericol pentru regimul de la Bucuresti, toata povestea a scos la iveala faptul ca Barbu si Caraion nutreau cam aceleasi sentimente in privinta emigratiei culturale romanesti, pe care o dispretuiau din adancul sufletului. Barbu a demonstrat-o prin articolele pe care le-a lasat in urma, iar Caraion, prin notele semnate „Artur”, pe care le furnizase periodic ofiterilor de securitate.(Gardianul, 28 mai 2007)

http://www.confidentialpress.ro/special.php?newa_id=25&articol=Eugen-Barbu,-protagonist-in-jocurile-murdare-ale-Securitatii

http://snipurl.com/2211r

Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada de timp in atentia Securitatii
Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada de timp in atentia Securitatii, care ii instalase microfoane in casa. Conform documentelor Securitatii, in mai 1982, atat poetul, cat si mai multi critici de arta, scriitori si artisti plastici i-au luat apararea lui Andrei Plesu.

Adam Michnik, fost opozant al regimului comunist din Polonia, vorbea deunazi despre o tema fierbinte a zilelor noastre: „Adevarul politiei politice“. Cel care a înfruntat cu demnitate securitatea poloneza spunea ca trebuie sa tratam cu prudenta documentele din arhive pentru ca „adevarul politiei politice nu este acelasi cu adevarul uman“. În opinia lui Michnik, dosarele celor urmariti pentru convingerile lor, înainte de 1989, au fost concepute pentru ca puterea sa aiba instrumente de santaj asupra oamenilor.

În perspectiva unei eventuale legi românesti a lustratiei, despre care se vorbeste din ce în ce mai insistent, câta greutate vor capata, de pilda, documente din arhivele Securitatii? E greu de spus, atât timp cât o parte a fost distrusa, iar din ce-a ramas transpare o m
are doza de subiectivism, în primul rând din cauza factorului politic, determinant în perioada comunista. În alta ordine de idei, una este sa scrii articole sau carti în baza documentelor aflate în arhive, provocând dezbateri, alta e sa judeci niste oameni pe baza notelor politiei politice, plecând de la premisa ca sunt infailibile.

Decanii si rectorii, nu! Învataceii, da
Legea lustratiei a facut sa curga râuri de cerneala, nu o sa mai insistam cu argumente pro sau contra. O sa vorbim doar despre dosarele întocmite de politia politica din România. Cât adevar contin? Putem sa ne bazam concluziile trase în urma studierii acestora?
Într-unul dintre proiectele Legii lustratiei sta scris: „În cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii se înfiinteaza Departamentul de aplicare a Legii lustratiei, care emite certificatele mentionate la articolul 3, alineatul 2 si articolul 6 din prezenta lege“? Te bufneste râsul!, si asta pentru ca, tot în acelasi proiect, doar câteva rânduri mai sus scrie si ca „rectorii, decanii si cadrele didactice angajate în Academia Stefan Gheorghiu, precum si cadrele de conducere din scolile de partid“ intra sub incidenta respectivei legi. Asadar, decanii si rectorii de la fostul Fane Babanu’ sunt lustrati, în timp ce absolventii acestei scoli de partid pot ocupa bine-mersi posturi în guvern, parlament. Ba chiar în Colegiul CNSAS, cum s-a si întâmplat deja, institutia care trebuie sa vegheze cu vigilenta postrevolutionara la buna functionare a Departamentului de aplicare a legii lustratiei. Trist, dar adevarat.

«Lovirea» intelectualilor
Sa revenim însa la dosarele fostei Securitati. Cât adevar exista în ele, dupa cum spunea si Michnik? Pot fi judecati oamenii, luând drept reper notele întocmite în tot felul de circumstante? Pai, hai sa vedem.
Poetul Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada în atentia Securitatii, chiar daca avea relatii bune cu regimul. Mai mult, Securitatea a instalat microfoane în casa poetului. Tinte erau în primul rând cei din anturajul lui Nichita. De altfel, notele generate de aceasta operatiune sunt subtiri. N-a fost scos la iveala vreun dusman înversunat al poporului care, prin actiunile sale, sa destabilizeze regimul. La un moment dat, Nichita a sarit în apararea lui Andrei Plesu. Conform documentelor Securitatii, în mai 1982, atât poetul, cât si mai multi critici de arta, scriitori, artisti plastici considerau ca sanctiunea aplicata lui Plesu – excludere din partid, desfacerea contractului de munca, interdictia de-a publica, pentru ca a participat, într-un cadru oficial, la o sedinta de meditatie transcendentala – e disproportionata. În opinia celor care-i luau apararea lui Plesu, motivul mazilirii acestuia era legat de „lovirea“ unor intelectuali în preajma Plenarei ideologice a CC al PCR si a Congresului culturii si educatiei socialiste, unde ar fi urmat sa ia masuri ideologice dure.

«Nu mai poate fi considerat român»
O alta nota din arhivelele Securitatii, redactata de un informator din anturajul lui Nichita în 1983, chiar anul mortii poetului, arata faptul ca Nichita ar fi rostit cuvinte grele la adresa unui coleg de breasla, Dorin Tudoran. Cel din urma s-a aflat în acel moment într-o situatie nu tocmai roza, pentru ca politia politica îl considera dusman al regimului comunist. Asadar, conform notei informatorului, Nichita ar fi spus într-o discutie ca „Dorin Tudoran nu mai poate fi considerat român, ca nu este un poet si ca, daca vrea sa scrie, sa scrie la patronii lui de la CIA, cu care colaboreaza prin postul de radio «Europa Libera». Nichita Stanescu a mai afirmat ca pozitia lui Tudoran nu era corecta si ca face ca si Goma, si altii, adica, din lipsa de talent, vor sa-si faca publicitate prin acest sistem“.

Dupa ce-l judecam?
La acea vreme, o asemenea apreciere venita din partea unui om precum Nichita îl putea îngropa pe Tudoran. Nu doar Securitatea vedea spioni CIA peste tot. E adevarat si faptul ca poetul nu stia ca aprecierile sale or sa ajunga la politia politica. Dar nu asta e acum chestiunea importanta, ci cum îl judecam pe Nichita. Dupa atitudinea pe care a avut-o în cazul Plesu ori dupa aprecierile la adresa lui Tudoran? Pe de alta parte, este adevarul politiei politice acelasi cu adevarul? Credem ca nu. În primul caz, documentele din arhive scot la iveala faptul ca Securitatea nu a facut decât sa-i identifice pe cei care cârtesc împotriva partidului – cel care hotarâse fara nici o proba ca persoanele implicate în „Meditatia transcendentala“ erau dusmanii poporului. Atât. Ofiterii nu erau interesati daca acesti oameni chiar se opun orânduirii, ci doar daca au participat la sedinte de meditatie transcendentala. În cel de-al doilea caz – Dorin Tudoran -, au fost identificati toti cei care, dintr-un motiv sau altul, aveau pareri critice, poate chiar si dintr-o anumita rivalitate literara, fata de o tinta a Securitatii. Nu conta contextul în care acestea fusesera exprimate, ci doar contabilizarea acestora în tot felul de rapoarte care aratau celor din vârful Securitatii, dar mai ales partidului, ca marii scriitori au o atitudine critica împotriva disidentilor.
Acesta este motivul pentru care Michnik, care stie ce se afla în arhivele poloneze, spunea: „Trebuie sa fim foarte prudenti în timpul lecturarii acestor documente, deoarece punctul de vedere al politiei politice este în continuare foarte special“.

«I-a rugat sa-l lase în pace»
De curând, am scris despre implicarea scriitorului Eugen Barbu într-o operatiune de razbunare a Securitatii împotriva unui fost informator care parasise definitiv România si se stabilise în Elvetia („Eugen Barbu, protagonist în jocurile murdare ale Securitatii“ – «Gardianul», 28 mai a.c.). Era vorba despre poetul Ion Caraion. S-a discutat mult pe marginea acestui caz dupa 1989 încoace, precum si despre polemica pe care Barbu a avut-o cu postul de radio „Europa Libera“, în special cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, asa ca nu mai insistam. Spunem doar ca o nota din arhiva grupului operativ ETERUL din cadrul Securitatii, care se ocupa de contracararea postului de radio „Europa Libera“, i-a pus pe multi pe gânduri. În respectivul document, scos la iveala de catre scriitorul Mihai Pelin, se poate citi negru pe alb: „Detinem date neverificate, din care rezulta ca, recent, scriitorul Eugen Barbu ar fi afirmat ca fiecare articol de-al sau contra postului de radio «Europa Libera» este comandat de Securitate cu un ritual special: un reprezentant al Securitatii vine la el cu o sticla de whisky si îi indica subiectul despre care trebuie sa scrie. El nu are încotro si se supune, dar, în fond, nu are nimic împotriva celor de la «Europa Libera». Mai rezulta ca, cu ocazia unei calatorii facute la München, s-ar fi dus la post si le-ar fi spus celor de acolo cum este fortat si platit de Securitate sa scrie împotriva lor, dupa care i-a rugat sa-l lase în pace.“

Cusuta cu ata alba
Lasam la o parte povestea cu sticla de whisky. Pare cusuta cu ata alba. E greu sa credem ca Securitatea îl „injecta“ în vena cu alcool pe Barbu pentru ca scriitorul sa aiba spor în lupta cu postul de radio dusmanos. Întrebam doar cum sa fie judecat Eugen Barbu? Dupa modul în care s-a implicat în preluarea de la Securitate a notelor informative ale lui Caraion, pe care, apoi, le publica în revista „Saptamâna“ drept file dintr-un jurnal pierdut al poetului stabilit în Elvetia? Dupa scrisorile pe care i le trimitea lui Ceausescu, în care numea „dusmanii“ strecurati în breasla, ori dupa nota de mai sus, care arata ca era si el om sub vremi? E greu de spus.

Armata de agenti din dosare
Documentele care vorbesc despre sursele Securitatii pun la rândul lor multe semne de întrebare. Azi, ne vom referi la agentii care spionau „Europa Libera“. O nota întocmita la 29 martie 1983 de catre maiorii Vasile Maierean si Valer Dragota arata superiorilor celor doi ca sursele plecate în strainatate care au intrat în contact cu redactorii „Europei Libere“ nu prea fac mare brânza. „Au adoptat o pozitie pasiva, doar înregistreaza conceptiile acestora (a celor care lucrau la «Europa Libera» – n.n.), preocuparile lor prezente si viitoare… si nu au reusit sa determine o schimbare a atitudinii acestora fata de tara noastra sau sa creeze tensiuni si dezbinari între ei.“ E ciudata aceasta concluzie pentru ca, în acea perioada, Securitatea Bucuresti miza pe 223 de surse care se ocupau de acest post de radio, dintre care 33 cu posibilitati în afara tarii. Ulterior, la 28 noiembrie 1983, aceeasi Securitate a Municipiului Bucuresti se baza pe 280 de surse, dintre care 90 aveau posibilitatea sa obtina informatii în strainatate. În vara anului urmator, SMB avea un potential sporit: 100 de surse în exterior. Cu toate astea, aceleasi documente consemnau: „Sursele care pleaca în strainatate ne dau, totusi, informatii restrânse“. În toamna lui ‘84, agentii Securitatii Bucuresti ajunsesera la 379, însa toti cei care reveneau în capitala României nu prea aveau de oferit informatii pretioase celor din grupul ETERUL, care, dupa cum spuneam mai sus, se ocupau de „anihilarea“ pe orice cai a postului de radio „Europa Libera“. Nu o spunem noi, asta consemneaza documentele din arhive.

Pagube nesemnificative

În cazul în care, cel putin teoretic, acesti oameni ar fi deconspirati, vor fi pusi la stâlpul infamiei pentru ca au colaborat chiar cu politia politica. În realitate, informatiile pe care ei le ofereau erau minore. Iar pagubele pricinuite postului de radio „Europa Libera“ erau nesemnificative. Nici macar nu reusisera sa-i dezbine pe cei de al München, cum spunea un ofiter. Pentru ce sa-i judecam? Pentru ca au colaborat cu Securitatea într-o perioada în care aceasta îndeletnicire era o „îndatorire patriotica“ ori pentru randamentul pe care nu l-au dat? E limpede si ca multi dintre ei nici nu existau în realitate, fiind vorba doar de niste cifre scoase din burta de catre ofiterii Securitatii. Asa ca, înainte de a „lustra“, la 17 ani de la caderea lui Ceausescu, trebuie sa tii cont de realitatile „Epocii de aur“.
Am scris toate cele de mai sus nu pentru a lua apararea cuiva, ci pentru a arata cât de delicata e toata chestiunea asta cu dosarele astea fierbinti, folosite din ce în ce mai des pe post de munitie în luptele politice.

Emil Berdeli

Spionul-pensionar Vasile Măierean, general SIE în rezervă (primul din dreapta), în stafful ANPCPPS, la bilanţul 2006, ţinut în Palatul Parlamentului
Spionul-pensionar Vasile Măierean, general SIE în …
» „Adevărul” l-a identificat pe ofiţerul despre care Neculai Constantin Munteanu declara că l-ar fi torturat psihic!.

În urmă cu câteva zile, Neculai Constantin Munteanu(foto), celebrul crainic de la Europa Liberă, a povestit la postul naţional de televiziune cum a fost bătut de Securitate şi torturat psihic. Unul dintre anchetatori a fost identificat de ziarul „Adevărul” în persoana generalului SIE Vasile Măierean.

Acesta a răspuns de grupa operativă „Eterul”, cea care-i depista pe românii aflaţi în legătură cu Europa Liberă. A fost avansat în grad de Emil Constantinescu, iar la pensie a lucrat în conducerea unei asociaţii de protecţie a consumatorului.

“Adevărul” a reuşit să-l identifice pe fostul ofiţer de informaţii externe Vasile Măierean, despre care N.C. Munteanu, fostul crainic al Europei Libere, ne-a declarat că l-a torturat psihic, prin ameninţări de genul: “Ai grijă să nu te calce tramvaiul!”.

Maior pe vremea Securităţii, Măierean a ajuns general, în 1999, graţie lui Emil Constantinescu (vezi facsimil). Fostul general SIE recunoaşte că a lucrat, până de curând, ca director la conducerea Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi Promovarea Programelor Strategice din România (ANPCPPS). “Am lucrat acolo foarte puţin timp. Am stat două-trei luni, nu aveam ce să fac, pentru că sunt la pensie”, ne-a declarat generalul rezervist.

„Am condus «Eterul» o singură lună”

Despre relaţia cu fostul crainic de la Europa Liberă, Măierean se apără susţinând că doar a cules informaţii despre acesta: “Eu nu l-am bătut pe N.C. Munteanu. Nici vorbă. La audierea dânsului au participat patru persoane. Sunt vreo 30 de ani de atunci.

Nu eram eu cel care l-a bătut. Eu aveam ca obiectiv revista «Cinema». Şi am cules informaţii despre dânsul când a făcut atunci nişte declaraţii”. Ce mai spune Măierean? “Faptul că am fost invocat în cartea domnului Pelin (n.r. – Meliţa şi Eterul), asta este altceva. Atunci s-a făcut o analiză pe care am semnat-o eu. Eu eram şef de serviciu Artă şi Cultură la Bucureşti.

Asta a fost toată prezenţa mea, pentru că, în rest, eu nu am avut nicio legătură. Eu am condus grupa asta, «Eterul», o singură lună, după care am plecat în altă parte(…) În problema asta, «Eterul», lumea înţelege greşit, pentru că noi nu ne ocupam de ziariştii de la Europa Liberă. Era problema «contactelor» care veneau de afară şi făceau legătura cu diverşi oameni nemulţumiţi din ţară. Erau remuneraţi destul de bine, pentru că era oficina CIA.

Eu am lucrat până în ’86 la Direcţia I-a, pe plan intern, după care m-am transferat la departamentul extern (n.r. – CIE)”, ne-a povestit, în exclusivitate, spionul pensionar Vasile Măierean.

Umbra lui Silinescu la Garda de Mediu

Măierean ne-a relatat şi ce a făcut mai recent, înainte să fie pentru câteva luni director la Protecţia Consumatorilor: “Am lucrat şi la Garda de Mediu. Pe vremea domnului Silinescu. Având o specializare în domeniul ăsta informatic, le-am pus la punct sistemul informatic la Garda de Mediu. Nu am ocupat o funcţie de conducere. Eram consilier. Şi eram plătit şi foarte prost. Am făcut însă acest lucru pentru că mă plictiseam”, susţine generalul Măierean.

Are conştiinţa împăcată

Generalul-spion spune că nu are niciun jurnalist şi niciun alt cetăţean al României pe conştiinţă. “Din contră. Eu cred că mulţi se gândesc şi acum cu multă recunoştinţă la mine. Pentru că le-am făcut mult bine. Pentru că, din poziţia asta, se putea face mult bine, dar şi mult rău. Eu am făcut mult bine, inclusiv pentru domnul N.C. Munteanu, pe care îl respect”.

Fostul agent secret dă vina pe epocă. “Pur şi simplu, mi-am făcut datoria, conform legilor în vigoare de pe vremea aceea”, spune generalul, căruia îi este greu să recunoască direct dacă Securitatea a făcut poliţie politică şi, mai rău, dacă a fost implicată în acte de terorism de stat. “Nu am cum să mă pronunţ”, acesta este singurul răspuns.

Spionul-pensionar Vasile Măierean, general SIE în rezervă (primul din dreapta), în stafful ANPCPPS, la bilanţul 2006, ţinut
în Palatul Parlamentului

Opiniile cititorilor (30)
Adauga opinia ta Adauga opinia ta!
Pagina: 2
Poezii patriotice
de Măta Hari in data de 2007-12-05 23:15:27
Draga cHristian Levantzica Faina colectie de securisti posteaza poezii patriotice aici. Acu’ sa-ti spun si eu o chestie, ca esti baiat tânar: daca parintii tai au afost atât de lashi încât nu le-au luat gâtul în ’89, asta nu înseamna ca tu trebuie s-o faci pe aerul conditionat suflându-le astora în c* (doar daca taticul tau n-o fi fost si el colonel de militie). Nu uita    citeste …
Raspunde Raspunde
tap nerusinat sictiri cu ciuflica al tau
de ionel in data de 2007-12-05 09:12:27
mai lingau fara nici o calitate iati tapul si ducetiva in stepa am rugat familia tapului sal tina in casa ca prezinta pericol deci esti sluga securistilor si acum dupa ce ai bocit la natiune ca tiau umblat la poponet acum esti la mina javrei gretos ai mai ajuns iar cel fara profesie care n-are treaba si behae pe la televiziuni facind mari descoperiri cu ce mina se scarpina in c* PRESEDINTELE ar trebui sa va fie rusine    citeste …
Raspunde Raspunde
Asa au fost timpurile?!
de Socrate in data de 2007-12-03 20:54:55
Oare suntem Oameni in functie de conjuncturi,sisteme politice,sau dupa cum bate vantul?Interesante vremuri traim.Adio credinta,morala,eroism,bunatate,umilinta,sfintenie.Am ajuns cu totii sa ne gandim numai la ziua de azi si la bani!Multi bani!Cariere facute trecand peste cadavre ,dar ce conteaza daca !
Raspunde Raspunde
Cine ridica sabia, de sabie va avea parte…
de Melita din Eter in data de 2007-12-03 18:59:08
Marele ” tortionar” N.C. Munteanu, fript de ” Torta Libertatii” pe care a slujit-o amar de vreme, se da victima a regimului ceausist. Pai bine, coane Muntene, tocmai Dumneata care ma intelegi ce vreau sa zic, dai ” sifonul” la intors. Pai, se poate ? Ce, te mananca pielea, sau chiar vrei sa nu dormi linistit de acum inainte, ori vrei sa visezi urat, sa faci noaptea in pat, de frica. Mai nenicule, nu te pune cu ” tortionarii,    citeste …
Raspunde Raspunde
Stiti oare
de Mihai Istrate in data de 2007-12-03 16:52:51
ce pensie au acesti criminali? V-ati lua singuri la palme de-ati sti ce bani sug de la bugetul de pensii, tinuti in brate de toate guvernele de dupa ’89.
Raspunde Raspunde
Se putea si mai rau
de bibicu in data de 2007-12-03 13:48:53
In alte parti ale tarii ofiterii de securitate au devenit comisari sefi la politie, colonei la SRI, sefi ale serviciilor de pasapoarte, sau “onesti capitalisti”. Cine le-a permis ? Noi am fost de vina ca nu i-am alungat cand puteam. Acum ne dau in judecata (si castiga!!!) daca spunem ceva contra lor. Suntem o natie de gainari !
Raspunde Raspunde
Cine vrea sa impinga Romania tot mai mult in dizgr
de sunt ion in data de 2007-12-03 12:17:06
Un om care a condus atatia ani cifrul de stat al tarii (lucru nu la indemana oricui) si a fost apreciat de toti presedintii dupa 89, incat a ajuns general, nu cred ca e firesc sa fie tratat dupa spusele unui om platit si acum ( pensie de la CIA) de straini.
Raspunde Raspunde
Despre Romania numai de rau.
de Razvan in data de 2007-12-03 14:22:07
Se pare ca Romania nu a ajuns inca la fundul sacului. Trebuie diabolizata pe veci. Si mai sunt romani care contribuie la asta cu un imbecil entuziasm. In loc de concordie, venin.
tortionarii si securistii trebuie impuscati
de cititor in data de 2007-12-03 11:23:07
se plimba liberi printre noi si au devenit si oameni de afaceri .dupa ce au luptat pentru instaurarea comunismului acum ne dau lectii de capitalism.in loc sa fie la inchisoare sau impuscati sfideaza in continuare cetatenii.
Raspunde Raspunde
Coruptii de acum merita ceva si ei?
de Radu de H. in data de 2007-12-03 12:37:15
De ce permite ziarul asemenea postari, care sunt incitari la crima? Asa dovedim ca acum se procedeaza corect? Scanteia lui Brucan nu era departe de demascarile si incitarile ce se fac azi.
opinie..
de … in data de 2007-12-03 12:36:04
Mai degraba t.a.m.p.i.t.i.i, pentru ca , consuma din oxigenul planetei pe degeaba !
Tortionarul…
de EU, OMUL in data de 2007-12-03 11:17:08
Munteanu este un mare excroc, agent CIA.Sa sustii ca un ofiter SIE il ameninta direct e o mare aberatie. Ofiterii care lucreaza la externe sunt acoperitii si in nici un caz nu-si contacteaza urmaritii. Minte cu nerusinare acest borfas de N.C. Munteanu. Cine-l plateste sa minta? Cine l-a platit si inainte, americanii.
Raspunde Raspunde
Ana?
de Pardailan in data de 2007-12-03 12:55:33
Cred ca esti Dana, si tot nu lucrezi, si tot te joci pe calculator, si tot nu intelegi nimic.
Bati campii
de Ana in data de 2007-12-03 12:21:27
Bati campii…citeste mai atent…Maierean a trecut la CIE dupa 86. Pana atunci a fost implicat in Securitate pe plan intern.
hahaha!
de iulian vlad in data de 2007-12-03 10:54:34
si mai zicea Tzapul ca a fost invins de securisti. el i-a invins pe ei, facandu-i generali.

http://www.adevarul.ro/articole/tortionarul-de-la-europa-libera-protectorul-consumatorului-roman/333883

http://snipurl.com/2210u

Fostul ofiter de Securitate Vasile Maierean, care a instrumentat dosarele lui Marin Sorescu, Nicu Steinhardt, Dan Culcer si N.C. Munteanu, a fost general de brigada in SIE.

„Sa ne concentram toate fortele pentru a inchide asemenea canale si pentru a-i compromite si demasca pe cei ce le intretin.“ Acesta era indemnul pe care Vasile Maierean il facea in 1984 securistilor care se ocupau de jurnalistii de la Europa Libera si de „legaturile“ lor in tara. Era urmarea unei anchete in care era implicat scriitorul Nicolae Steinhardt, pe atunci monah la Rohia si bibliotecarul manastirii, care trimi-sese carti aparute in Romania la Paris, lui Virgil Ierunca si Monicai Lovinescu. Informatii din dosare colaterale arata ca, de asemenea, Vasile Maierean a fost cel care a instrumentat dosarele de urmarire ale poetilor Marin Sorescu, cu numele de cod „Soare“, si Dan Culcer, cu numele de cod „Dinu“, stabilit la Paris. Informatia, preluata din dosarele operatiunilor „Melita“ si „Eterul“, este prezentata in cartea dedicata de Mihai Pelin Europei Libere.

La 15 ani de la acest moment, colonelul Vasile Maierean a fost avansat la gradul de general de brigada, prin Decretul nr. 382 din 29 noiembrie 1999, publicat in Monitorul Oficial o zi mai tirziu. Documentul a fost semnat de presedintele de atunci Emil Constantinescu si contrasemnat de prim-ministrul Radu Vasile.

Vasile Maierean a fost cel care i-a succedat, in 1986, in functia de coordonator al Operatiunii „Eterul“ colonelului Ilie Merce, actual parlamentar PRM. Anterior, a avut contributii substantiale la instrumentarea dosarului-problema „Presa“. In aceasta calitate l-a cunoscut jurnalistul N.C. Munteanu, in 1977, inainte de a pleca din tara si de a se angaja la Europa Libera. Unul dintre cei care se raliasera celebrului protest al scriitorului Paul Goma, N.C. Munteanu, a scris o scrisoare dura la adresa regimului Ceausescu, pe care a trimis-o in Occident, la Europa Libera si presedintelui SUA, Jimmy Carter.

Urmarea a fost ca Vasile Maierean, pe atunci locotenent-major, insotit de alti doi securisti s-au dus acasa la acesta sa-i faca perchezitie. „Vasile Maierean se ocupa de revista «Cinema», la care eu am fost reporter intre anii 1973 si 1977. Mi-l amintesc ca pe un tip foarte dur si ca fiind cel mai destept dintre cei care m-au anchetat vreme de sase luni in 1977, pina cind mi-au dat pasaportul si am plecat din tara“, spune N.C. Munteanu. Vasile Maierean a asistat chiar la una din bataile pe care jurnalistul le-a primit in timpul anchetei. „Una din cele doua batai pe care le-am luat de colonelul Cepraga i-a avut ca martori pe alti trei securisti, iar unul dintre ei era Maierean. Toti stateau smirna“, relateaza N.C. Munteanu.

Vasile Maierean este in rezerva de citiva ani, potrivit unor surse, insa, desi nu mai este activ, nu a fost deconspirat de CNSAS. „Din cite stiu eu, a iesit la pensie din SIE in urma cu un an jumate-doi“, spune deputatul PRM Ilie Merce, caracterizindu-si fostul coleg ca pe „un baiat foarte bine orientat si foarte bine pregatit“. „Este o rusine pentru Romania faptul ca astfel de oameni precum Vasile Maierean, care a facut politie politica din 1977 pina in 1989, au activat si dupa revolutie in SIE. SIE ar trebui sa fie, ca in orice tara, elita serviciilor de informatii“, crede insa N.C. Munteanu.

3 | amigos-(29-11-2007 23:18)
-am o singura rugaminte catre Cotidianul,sa afle si sa comunice in ziar,ce pensie are tortionarul ceausist Vasile Maerean?! Sa afle toata tara,cat plateste poporul pentru pensiile babane ale….securistilor Maiereni. Si sunt multi,din pacate,au renascut si-au prosperat sub umbrela batranului KGB-ist. Nimeni nu i-a deranjat,obligandu-i sa faca pasul inapoi,nimeni nu i-a aratat cu degetul,cerand pedepsirea lor. In Romania colcaie Maierenii,obladuiti de cardasia asa zisilor social-democrati cu asa zisii liberali,in esenta Iliescu si Patriciu. Si acest lucru e valabil la toate partidele,ca toate isi trag seva din unicul pecere!!
2 | corvus coraX-(29-11-2007 22:22)
Lucid sagalnicule, stai ca popandaul la cotitura, abia astepti sa iasa Cotidianul sa-i dai in cap… Si eu gasesc nefericit titlul Mirelei, dar asta e, numai cine e lucid si nu munceste, nu greseste . Dar de faptul ca nen-tu Milica, ala de l-a infrant securitatea, l-a avansat pe ticalosul de Maierean in grad, ce spui?! Aia nu te oripileaza, numai titlul articolului?! Dar vad ca si tu esti mereu “bine orientat si foarte bine pregatit”, ca sa spunem asa…
1 | lucid-(29-11-2007 21:58)
Cum oi fi trecut bacaloriatu’ la limba romana, Mirelo? Titlul asta idiot inseamna pentru oricine vorbeste corect romaneste SEFUL (cel rau) al Europei Libere. Chiar nu e nimeni “cap limpede” in redactzia Cotidianului?

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16007&art=39691&nr=3&cHash=10308e94a0

http://snipurl.com/220fh