Poezia Moldovei ― principalele teme în primul deceniu postbelic
Antologia Poezia Moldovei a apărut în anul 1954 şi e alcătuită din trei părţi: “Poezia clasică” (paginile 5-176), “Poezia contimporană” (177-616) şi “Poezia norodnică” (616-656). Câteva “notiţe biografice” despre fiecare poet încheie culegerea. La capitolul “Poezia contimporană” sunt incluşi 21 de autori cu poeziile lor cele mai “reprezentative”( câte 10 – 30 de poezii din fiecare autor). Nu se menţionează cui aparţine selecţia versurilor.
Principalele teme ale poeziei din această perioadă nu sunt greu de depistat. E suficient să parcurgi câteva pagini ca să descoperi schema după care s-au orientat alcătuitorii antologiei: Partidul lui Lenin şi Stalin, Eliberarea (Slobozirea Basarabiei), Patria Sovietică (Moldova Sovietică), viaţa nouă (colhoz, uzine, şcoli) etc. Deducem importanţa temei nu doar după cantitatea de poezii, dar şi după locul pe care-l ocupă la fiecare autor: primele poeme selectate sunt Capitala ţării noastre (Andrei Lupan), În faţa Cremlinului (Petrea Cruceniuc), Patria (Emilian Bucov), În Piaţa Roşie (Liviu Deleanu), Surori şi fraţi (Simion Mospan) etc. Pe ultimul loc, în cazul fiecărui poet, se află poeziile pentru copii, despre anotimpuri (despre primăvară), despre dragoste, Povestea unui şoarece de Gheorghe Meniuc, Ce se-ntâmplă-n viaţă de Vladimir Russu, Codrii de Igor Creţu… Desigur, nu putem discuta despre valoarea poeţilor (probabil, multe poezii care nu tratau temele recomnadate n-au fost incluse), putem, în schimb, sa ne amuzăm de expresivitatea „involuntară” a versurilor . Poeţii sovietici Vl. Maiacovski, A. Tvardovski, A. Surcov, D. Vetrov ş.a. au influenţat poezia basarabeană din această perioadă, majoritatea temelor fiind desigur importate din U.R.S.S., la fel cum majoritatea poeţilor dijn R.S.S. Moldovenească erau importaţi din Transnistria (R.A.S.S.M. formată pe teritoriul Ucrainei în 1924), odată cu unirea Transnistriei cu Basarabia în anul 1940.
În perioada anilor ‘50 numele lui Stalin e mai întâlnit decât cel al lui Lenin şi apare, de obicei, în poeziile despre partid (“partidul lui Lenin şi Stalin”):
Sub steagul lui Lenin, sub steagul lui Stalin,
Pe noi ne conduce partidul iubit!
(Moldova Sovietică)
Că partidul lui Lenin şi Stalin
Ne duce spre comunism.
(Îs ostaşul de eri)
Eu proslăvesc partidul
lui Lenin şi-al lui Stalin
Şi jur că niciodată
n-oi şovăi din cale!
(Partidului)
În poeziile despre (revoluţia din) Octombrie, Lenin şi Stalin sunt nelipsiţi:
Dacă sînt aşa,
cum astăz sînt ―
mulţămit de viaţă,
fericit, ―
Lui OCTOMBRIE
îi mulţămesc!
Şi la toată lumea
povestesc:
Toate estea
LENIN
mi le-a dat!
Toate estea
STALIN
mi le-a dat!
(Lui Octombrie)
Stalin proslăvit, iubitul nostru Stalin, Stalin cel iubit, Stalin luminat. Chiar şi într-o poezie dedicată lui Lenin, Stalin este amintit în ultima strofă:
Cu noi îi Ilici, oriunde şi-oricând,
Cel mai viu dintre oameni vii […]
Când Stalin primeşte parada izbânzilor,
Cu dânsul Lenin salută oştirea,―
Şi-s amândoi zugrăviţi pe pânzele
Istoriei, Slavei şi Nemuririi.
(Lenin)
Dacă într-un anumit context e menţionat numele lui Stalin (în primul rând), Lenin va apărea de asemenea după câteva strofe:
Şi nu uita, cu noi îi scumpul Stalin―
În jurul lui noroadele s-or strânje
Şi-n lupta iasta mare om învinje! […]
Şi-n patruzeci de-aici basarabenii
Sloboda şi norocul au primit.
Pun mâna pe cartuz şi îl salut pe Lenin,
Salut eu mauzoleul de granit.
(Prietenie)
Eşti erou, pilot al ţării, pentru că aşa ţi-a poruncit Stalin:
A trecut şi-i tot la cale,
Cum i-a fost cuvântul dat,
Cum i-a dat porunca Stalin,
Ţara cum l-a-nsărcinat.
(Pilotul ţării)
Sunt cea mai exemplară „zvenevaie” [şefă de echipă], c-aşa i-am promis lui Stalin:
Bine a luctat tutunul
Ş-a primit o roadă bună.
Toate le-a făcut la cale,
Cum i-a dat cuvânt lui Stalin,
Şi amu îi eroină Nastea.
(Eroina Nastea)
Intru în partidul lui Stalin şi jur:
Tovarăş Stalin,
jur:
Biletul înmânat
L-oi duce
Nepătat
în comunism―
pe drumul leninist,
pe drumul stalinist…
(Eşind de la Raicom)
Stalin are întotdeauna grija noastră. Stalin − salvatorul:
Dar şi-n robia neagră, pe sub biciuri crude,
Nădejdea niciodată-n viaţă n-am pierdut,
Că am ştiut că Stalin în Cremlin ne-aude,
Şi că din chin ne-a scoate am ştiut.
Noi auzeam cântarea de peste Nistru-n vale,
Cum moldovenii slobozi, depe malul stâng,
Îi mulţămesc lui Stalin şi-l proslăvesc pe
Stalin,
Că ei din viaţă nouă roadă nouă strâng.
(Basarabenii)
Cănd ea lupta pe viaţă şi pe moarte
În cel mai aspru clocot de război
De-acolo Stalin însămna pe hartă
Un drum de slobozire şi-nspre noi.
(Capitala patriei noastre)
Poporul sovietic e alcătuit din “noroadele lui Stalin”:
Căci înspre toate drepturile tale
Şi-nspre nădejdea voastră a tuturor,
Răzbate-n vacul nostru doar o cale,
Pe care merg noroadele lui Stalin,
Cu lejea şi cu drepturile lor.
(Drepturile omului)
Cu Stalin în suflet şi-n gând, nu ne e frică de nimic, nu putem să nu biruim:
― Stalin îi cu noi nedispărţit,
Se vede biruinţa, îi aproape!
(Petrişcevo)
Ipostaze duios-paterne ale conducătorilor. Copilaşi nevinovaţi sunt luaţi în braţe sau priviţi cu dragoste (uneori conducătorul priveşte de pe tablou):
Ilici la copilaşi priveşte
Şi ochii, parcă vii, zâmbesc,
Ce primăvară înfloreşte,
Ce flori în ţara noastră cresc!
(Primăvara)
Şi ce surâs senin şi însorit
I s-a ivit copilului pe faţă,
Când Stalin, ca un tată fericit,
L-a ridicat şi l-a cuprins în braţe.
Norodul truditor aplauda
Şi-şi ridica în slăvi conducătorul,
Care în toată măreţia sa
Tînea atunci în braţe ― Viitorul.
(În piaţa roşie)
Poezii despre locurile de naştere şi anotimpurile în care de nasc conducătorii. Despre imposibilitatea lor de a muri sau incapacitatea de a fi imaginaţi morţi:
Mi s-a părut că inima-i zvâcneşte,
C-a aţîpit puţîn, ca orice om,―
Ş-am vrut să strig: Tu vezi? Îi viu!
Trăieşte!
Dar m-am temut să nu-l trezesc din somn.
(Cuvântul lui Lenin)
El îi cu noi oriunde şi oricând,
El, viu, păşeşte-n fruntea omenirii.
Însăş cuvântul L E N I N
pe pământ
Însamnă ― nemurire.
(Gânduri despre Lenin)
Din viaţă Stalin n-a plecat,
Că el
mai viu îi decât viaţa…
El însuş
astăz dimineaţă
Cu mâna-i caldă
mi-a-nmânat
Biletul de partid.
Nu!
Stalin
n-a murit!
(Eşind de la Raicom)
În zîua ceea şi-au udat bucvarul
Cu lacrimi milioane de copii
Şi nu credeau, nu pricepeau şcolarii,
Cum oare Stalin a putut muri!
Ei doar ştiau, păşind întâia oară,
Ori învăţând întâiul lor cuvânt,
Că pomu-i pom, că floarea este floare
Şi că trăieşte Stalin pe pământ. […]
Ş-au înţăles copii: El trăieşte,
El este viu nemuritor în veci,
Căci veşnic vie inima-i zvâcneşte
În pieptul larg al Patriei întreji.
(Nemuritor în veci)
Stalin se bucură de popularitate şi într-o ţară capitalistă ca Argentina, de pildă, unde trei mineri (şahtiori) neînfricaţi au cioplit într-un munte numele lui:
Unde numai vântul doar suspină,
Pe un munte nalt, prăpăstios
Trii şahtiori voinici ai Arjentinei
Noaptea se urcau făr’de lumină
Şi ciopleau în vârfu-i colţuros. […]
Şi spre culmea muntelui, spre scală
Ochi îndreaptă mii de truditori
Ei citesc cu dragoste şi fală
Cel mai scump cuvânt al lumii ― STALIN,
Stalin îi în inimile lor…
(Pe un munte nalt al Arjentinei)
În limita posibilităţilor, fiecare republică dispunea de un spaţiu poetic acordat eroilor naţionali. Haiduci care-i apără pe cei sărmani, partizani , soldaţi eroi etc.
Ne-am avântat ca vulturii în zbor,
Ca şoimii depe munţi, de printre nori,
Cotovski şi Lazo şi alţi eroi
Au fost în fruntea luptei dela noi.
(Basarabenii)
Sub curgan înverzit
Doarme fiul iubit
Al Moldovei pe veci slobozite.
Slavă ţie Glavan ―
Partizan moldovan!
Slavă Patriei noastre iubite!
(Cântic despre comsomolistul Glavan)
Or trece anii-n lungul lor şirag
Şi peste vremi, în doine şi alean,
Noi, fraţii tăi de neam şi de meleag,
Te vom slăvi mereu, Boris Glavan.
(Or trece anii…)
În satul ista s-a născut Cotovski,
Cel mai viteaz voinic dintre voinici.
(Voinicul din Hânceşti)
S-a pornit Cotovski tânăr
Ca un şoim răzbunător;
Toţi boierii şi stăpânii
Tremurau în cuibul lor.
(Cotovski)
Eliberarea. Poeme lungi care încep cu viaţa grea, ţărani rufoşi şi bolnavi, slugi flămânde, fete sărace şi fără zestre pe care boierul…, apoi vin eliberatorii (ruşi desigur) şi totul se schimbă. Sau o variantă specific moldovenească: în Republica Autonomă (Transnistria) se construieşte comunismul fericit şi luminos, iar pe malul celălalt al Nistrului, bieţii basarabeni îndură chinuri neînchipuit de crunte din partea cotropitorilor străini, adică români.
Ş-atunci când lupta dase rodul ei,
Spre noi s-au furişat, ca nişte zmei,
Boierii răpitori de peste Prut,
Şi dela fraţii ruşi pe noi ne-au rupt.
(Basarabenii)
Ne-a dizrobit,
Ne-a fericit
Octombrie-nflorit.
Pe a lui roţi
Noi mergem toţi
Spre traiul înnoit.
(Cânticul fostului argat)
Flutură în falduri vântul:
slobod satul,
slobod târgu,
slobod omul şi pământul!
Şi răsună cu tărie,
strigăt lung de bucurie
dela Nistru-nspre-asfinţit:
«Fraţilor, bine-aţi venit!»
«Fraţilor, bine-aţi venit!»
(Sat uitat)
Cum să uite Nistrul oare
Mâna bună a Rusiei?
Ea a fost izbăvitoarea
Ce i-a rupt cătuşele.
(Balada Nistrului)
Basarabie!
Robită tu nu-i fi
Nicicând!
Hai pe calea proslăvită
Cu Rusia-n rând.
(La slobozirea Basarabiei)
Îţi aminteşti de anul 40,
Ţăranule cu pieptul înstelat,
Când te-ai sîmţit stăpân al firii
‘ntreji
Şi-ai stat pe-ogor cu capul rîdicat?
(Întâia sărbătoare)
Surori şi fraţi,
Aţi fost argaţi,
Bătuţi fără de milă
De cei boieri români.
Voi n-aţi văzut lumină,
Trăind ca nişte câini! […]
Surori şi fraţi,
Din iad sculaţi!
Păşiţi la viaţă nouă,
Voi, fraţi basarabeni!
V-am dat slobodă vouă,
Iubiţii moldoveni.
(Surori şi fraţi)
Acastă durere naţională e resimţită şi la nivel vegetal. Balada Un copac: “Pe malul drept, ciuntit, beteag / Creştea la Nistru un copac” care “în cuvinte povestea / de soartă rea şi viaţă grea”; “Nici nu se răcorea de ploi / Aprins de chinuri şi nevoi”; “Lăcusta frunzele-i mânca / Vrăjmaşii crenjile-i dărmau, / îl tot ciupeau, îl tot ciopleau, / La urmă îl şi jupuiau.” Însă fraţii lui de pe celălălt mal sunt fericiţi, “de jele nu mai plâng,/ Dar toată vara se mândresc, / Şi mustul soarelui rodesc. / De ploi îs proaspeţi răcoriţi, / Întotdeauna înfloriţi,/ Întotdeauna verzi, frunzoşi, / Salută viaţa bucuroşi.” Copacul nostru îşi întindea rugător ramurile spre malul stâng.
Dar iată vremea a venit
Şi spre copac noi ne-am pornit,
Noi, vulturii prin munţi aleşi,
Noi, şoimii de prin codrii deşi
Cu soarele aprins pe steag
Şi sufletul dischis cu drag.
Copacul parcă s-a trezit,
Venirea noastră a sîmţit,
Un soare nou l-a-mbrăţişat,
În stropi de aur l-am scăldat.
I-am alungat lăcusta ră,
L-am scos noi din nevoia gre.
(Un copac)
După eliberare urmează (în ordine cronologică) colectivizarea, industrializarea, alfabetizarea şi rusificarea.
Colhozul are cinci mii de hectare,
Are livezi şi pomi nenumăraţi,
Dar astăzi a-nflorit o simplă floare
Şi parcă-am fi deodată mai bogaţi.
(Citrus)
Îmi aduc aminte
Vremea din trecut,
Cum trăia norodul
De amar şi slut. […]
Noi o viaţă bună
În colhoz trăim,
Şi înspre comună
Drumul larg zîdim.
(Cânticul colhoznicului)
Rusul Dimitrii Dobrânin a venit în Moldova din Tambov (o localitate rusească).
Acolo trecut-a el şcoala
Pământului disţelinit
De plugul a două revoluţii,
De trainic tractor stalinist.
Şi tot ce-a fost greu în urcuşuri,
Şi tot ce-a trecut biruind,
Crescând şi-nflorind în Rusia ―
Să prindă şi-aici rădăcini. […]
Dar iată un deal ― Porumbrenii ―
Ca pieptul puternic de om.
Aici întocmit-au sătenii
Întâiul colhoz din raion.
(Secretarul raicomului)
Calul colhoznicului e tractorul:
Haide, calul meu,
Tractore bălan,
C-am ieşit cu tine
Az întâi pe lan. […]
De disdedimineaţă
Eu te-am adăpat
Ş-o cofă de benzină
În pântic ţi-am turnat.
(Calul meu)
Colhoznicii fericiţi aduc pâine la oraş:
Ei vin cu inima curată.
Să mulţămească pentru ajutor,
Şi pentru viaţa fericită-n sate,
Şi pentru orice brazdă de tractor.
Ei ştiu că pânea lor îi pânea păcii,
Că şi cu pânea pacea apărăm,
Că devenim mai tari pe zî ce trece
În orice loc, pe orişice tărâm.
(Obozul de pâne)
Industrializarea republicii a fost unul din principalele obiective ale noii puteri:
Slavă!
Slavă
vitejiei!
Para căruia îi vie,―
Ne luptăm noi cu stihia,
Întărindu-ne’ndustria!
(În ţeh)
Oraşul Tiraspol, murdar, cu jandarmi şi ureadnici mustăcioşi, “cu opt bisărici, şese sinagogi, / Cu trii oloiniţi şi-ncă vreo morişcă” (în trecut) a devenit acum de nerecunoscut:
Tiraspolul creşte,
Mişcarea-i grăbită.
O fabrică mare
Pe mai îi zâdită.
(Tiraspolul)
Pe uliţi îi vedea excavatoare,
La făbrici ― tehnică de multe feluri.
Şi toate
Ca şi razele de soare,
Rusia i le-a dat Moldovei mele.
(Scrisoare prietenului)
Stahanovişti moldoveni:
O, zî de iunie măreaţă!
Această vahtă-n cinstea ta!
În ţeh ― un freamăt cald de viaţă,
Şi-n orice inimă ― un steag.
El stă la strung, scăldat în soare,
Stahanovistul moldovan,
Cu-aceeaşi râvnă creatoare
Cu care-artistul stă la pian.
(În ajun)
Moldovenii aduc rusoaicele în ţara natală: Poezia “Dela Nistru pănla Don”. Întâiul vapor din Moldova a ajuns în portul Calaci:
Se-opreşte cu şuier vaporul
Condus de Gheorgiţă Cucoru.
El vine tăman din Soroca,
Să-şi iei-n Ţâmleanca norocul.
Aici pentru vlagă luptase
Cazacica zburdalnică ― Tasea.
O iubire tandră se înfiripă, dar Gheorghiţă pleacă la Soroca:
Şi-au scris într-un an ― iubitori ―
Trii sute cinzăci de scrisori.
― Pe Nistru îi foşnet de vie,
Tasie, Tasie, Tasie!
Pe Don s-au aprins albăstriţe,
Gheorghiţă, Gheorghiţă, Gheorghiţă!
Vaporul se intoarce şi nunta se face:
…Pe Don― mai puţân cu o fată,
Pe Nistru ― mai mult c-o nevastă.
(Dela Nistru pănla Don)
Dacă însă moldoveanca se îndrăgosteşte de-un brav rusoi, acela, de obicei, pleacă lăsând-o “în pieptul ei nepotolit”:
Dochiţa s-a gătit de joc,
Frumoasă ― nu-i fie deochi
Şi rumănă şi nantă.
Pe gât ― mărjele de hurmuz,
În părul negru ― două ruji
Da rochia ― cu banturi.
Ce ochi albaştri, minunaţi
Se uită galeş, cu nesaţ
La chipul din oglindă!
Ar sta Dochiţa, ar mai sta…
Dar bate-n uşă cineva,
Ori năvăleşte-n tindă?
Vin fetele s-o ia la joc, “la fost-a curte-a lui Ştirbei”, unde-i “clubul din Hârtop” (ne îndepărtăm puţin de poezia lui Coşbuc). “Din toate părţile veniţi,/ aici se strâng comsomolişti,/ Ce-s plini de voie bună.” În astă seară, veselii comsomolişti au rămas fără muzicant care “de-asară-i dus la nuntă”.
Dochiţa răpede ― la drum.
N-o fi scripcarul? Oarecum,
Mai are o nădejde.
Dar în ogradă a trecut
Un harmonist necunoscut,
Cântând ceva-n ruseşte.
„Harmonistul” rus a fost invitat. Şi a cucerit inima Dochiţei… O rujă îi cade din păr:
Ţânând o floare ― ruja ei,―
Zâmbind din ochi – luceferei ―
Sta harmonistul tânăr.
Dochiţa-n gând s-a ruşinat
Dar cu-ndrăzneală s-a uitat
La chipul în lumină.
„Harmonistul” pleacă şi Dochiţa-i duce dorul.
Flăcăii toţi se miră-n sat ―
Dochiţa parcă s-a schimbat,
Nu-i ca odinioară.
O-ntrebi ceva ― răspunde frânt,
Ori stă cu ochii în pământ,
Tăcută, gânditoare.
Norocul îşi încearcă mulţi ―
Flăcăi diştepţi, la muncă iuţi,
Pe linia întâia.
Dar cu Dochiţa păgubaş,
Mai bine, frate, să te laşi,
Că-i vană bătălia. […]
Dar nu, o, nu! El a plecat
Şi cânticele le-a lăsat
Pe plaiuri să răsune,
Şi fata-n orice loc şi ceas
Aude îndăjitul glas,
Nestins pe totdeauna.
(Mândra, baladă)
Copiii “comunică”:
Peste drum de casa noastră
Lucuieşte o fetiţă,
Cu o panglică albastră,
Împletită în cosiţă.
Asta-i Tania Ivanova…
Ea din Moscova-i venită,
Şi trăieşte în Moldova
Cu mămica ei iubită. […]
Eu îi strig:«Dă mingea-ncoace!»
Ea-mi răspunde: «Ponimaiu…» [Înţeleg]
Dar de fapt se cam preface,
Încă nu ne ştie graiul.
Eu când văd că ea greşeşte,
Mă gândesc c-ar fi mai bine
Să vorbesc cu ea ruseşte…
Dar greşesc… şi mi-i ruşine. […]
… Şi-amândoi, prieteneşte,
Stăm cu cărţile în faţă:
Eu― o-nvăţ moldoveneşte,
Ea― ruseşte mă învaţă.
(Prietenie)
Spre limbă de stat:
Învaţă rusa fiul meu,
Silabisind încet, cu încordare.
Îi orice început în viaţă greu,
Dar cel mai greu
Îi când începi bucvarul.
(«Tovarişci!»)
Ai carte, ai parte:
Să mergi înainte;
că satul din urmă
se uită la tine ce faci;
să mergi îndârjit înainte
cu gândul fierbinte,
crescut pănla soare.
Ficior de ţărani,
odraslă de oameni săraci.
(Ion pleacă la învăţături)
Cântice şi râs de voie bună
Se aud până departe-n sat,
Iar în faţa şcolii se adună
Oamenii întorşi de la arat.
Tineri şi bătrâni cu barba sură,
Fete mair şi-o droaie de femei
Se adună-amu la-nvăţătură,
Ca un roi de-albine-ntr-un ştiubei.
Cel mai harnic dintre toţi «şcolarii»
I-un moşneag de şeptezăci de ani…
Moş Vasâle, cum îi spun plugarii,
Scoate abecedarul din suman.
(Vremuri noi)
Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Torce lână,
Toarce lână…
Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte. […]
Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar.
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce
O scrisoare,
O scrisoare…
Stă bunica sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.
O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săraca, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.
De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata.
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată.
― N-ar fi rău, a zîs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică. […]
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.
Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.
Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele,
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele. […]
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie
Alfabetul,
Alfabetul.
Se gândeşte bunicuţa:
― Eh, amu ajung departe!
Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!
(Nepoţica o învaţă pe bunica)
Tema războiului. Poezii foarte lungi. Eroism, curaj, sacrificii în numele patriei etc.
Da vrăjmaşilor vreu să le spun
La sfârşitul poemei:
Nu atingeţi soldatul,
Călit în pohoduri şi foc.
De sfârşitul lui Hitler să ştiţi
Deamu-i vremea, îi vremea!
Noi – sovieticii –
Ac om găsi pentru orice cojoc!
(Îs ostaşul de ieri)
Tu mă-nvăţai că pentru noi
Mai scump, mai sfânt nu-i nică-n viaţă,
Decât să lupţi pentru norod
Şi pentru Patria măreaţă.
(Tatei)
Tu în lupte ai căzut,
Dându-ţi viaţa ta întreagă
Pentru-aist iubit ţânut,
Pentru ţara noastă dragă.
(Eroului necunoscut)
Fetiţa curioasă îl întreabă pe taică-său de ce i-i brăzdată faţa:
Şi-i răspund eu ca să ştie:
― Vârcile pe faţă
Eu le port, ca toţi copiii
Să-nflorească-n viaţă.
(Răspuns fiicei)
Chipul mamei. Îi cere fiului să se întoarcă victorios (ca mama lui Ştefan cel Mare a lui D. Bolintineanu).
Tu, dragul mamei, du-te la război
Şi nici pe-o clipă nu uita,
Că Patria să-ţi aperi ca erou,
Eu te-am trimis, eu – maică-ta.
Şi, dacă vrei să-mi fii ficior,
Ficior adevărat, cinstit,
Apoi pe nemţi să-i baţi necruţător,
Să-i baţi cum eu ţi-am poruncit!
(Porunca mamei)
Tu, mamă, ştii, ţi-am împlinit porunca,
Biruitori din lupte ne-am întors,
Dar, că ne-a fost pre gre şi aspră munca,
Să-ţi spun acuma n-are nici un rost.
(Mulţămire)
Apărătorii sovietici ai păcii condamnă războaiele din lume: cel din Coreea, dar şi din Spania: Luna Florilor (August îi luna florilor în Coreea) de Iosif Balţan, Mamei coreene de Paul Mihnea, Scrisoare către mama soldatului american, ucis în Coreea de Irina Stavscaia; Ghernica (din ciclul «Săbii peste Spania») de Liviu Deleanu, Luptătorilor din Ispania de Petrea Cruceniuc etc.
Îi sunt dedicate poezii lui Iulius Fucic “eroul naţional al Cehoslovaciei, ucis mişeleşte în a. 1943 de hitlerişti”: Scrisoare din Pancraţ de Gheorghe Meniuc, Versuri despre Iulius Fucic de Iosif Balţan.
Octombrie, temă importantă:
Decând îi lumea şi pământul
Noroc norodul n-a avut,
Şi numai marele Ocrombrie
O viaţă nouă a născut.
(Marelui Octombrie)
Poezii despre constituţia sovietică:
Lumina ta mi-a dat putere,
Cu tâlcul tău m-am înfrăţit―
Eu, cetăţeanul nou, sovietic,
Te-am strâns la piept cu dor sporit.
(Constituţia Sovietică)
Sărbătoarea “Unu mai”:
Tu eşti mai mult decât o zî…
Tu eşti o cale…
Eşti unitatea lumii truditoare.
Tu eşti tribuna depe care Stalin
Primeşte az parada Sărbătoarei.
(Întâi Mai)
Poeme despre Moscova, despre Chişinău, despre directivele Congresului, despre drepturile omului, despre poporul rus. Şi foarte multe despre Ucraina: Pe malul Niprului; Valul Niprului de Leonid Corneanu, Punţile frăţiei (Închinată sărbătoririi a trii sute de ani dela unirea Ucrainei cu Rusia); Lângă Nipru; Oaspeţii ucraineni de Emilian Bucov, “Donbasul de fructe”; Ucrainei de Bogdan Istru, Ucraină, dragă Ucraină de Petrea Cruceniuc, Buna zîua, Ucraină! de Petrea Darienco… (concurează periculos cu poemele dedicate poporului rus) Poate pentru că Transnistria a fost un timp Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Republicii Socialiste Ucrainene…
Nu deaceea, dragă Ucraină,
Mi se naşte versul de urare,
Că ne-ai fost din vac în vac vecină,
Despre ce ne spun şi cronicarii. […]
Şi atuncea, când Budjacul nostru
S-a pârlit de săceta cei mare,―
Pâine ne-a trimis Dnepropetrovscul,
Harcovul ― sămânţă şi tractoare. […]
Cât or curje apele nistrene,
Te-or cânta întruna moldovenii,
Soră bună, dreaptă şi sănină,
Ucraină, dragă Ucraină!
(Ucraină, dragă Ucraină)
Comunismul de pretutindeni. Ameninţarea de la „Uoll-strit”.
Eu învinuiesc Uoll-stritul,
Cuibarul duşmanilor lumii―
De-acolo pornea zângănitul
De arme-n discursul lui Trumen.
(Eu învinuiesc!)
Socotind c-or răzbi nevăzute
Sub al nopţii zăbranic cernit,
S-au lăsat mişelesc paraşute
Cu bandiţi, înnaimiţi de Uoll-strit.
(Pe pământul Moldovei i-au prins…)
Eu ştiu,
stăpâni de miliarde,
Că vreţi război
şi Omului vreţi moarte. […]
Şi ştiu,
că tare vă convine,
Ca râtul
să-l băgaţi
în ţări străine.
(Banchirilor din Uoll Strit)
Smit, flămând şi necăjit, caută de lucru. I se spune : “Eşti comunist… Cu Robson eşti!?/ Hai pleacă, fuji din ochi, jivină…―”:
El a răcnit ― spurcatul bos,
Urcând un catanog pe masă
Şi, ca un Cercil pânticos,
Şi-a-nfipt sigara-n surla grasă.
Smit răspunde:
Flămând, scuipat şi înjosit
De Casa Albă-a dumitale,
De ucigaşii din Uoll-strit,
De forestoli şi haimanale,
Numa deatât, că-ş muncitor,
Că pace vreu şi vreu dreptate
Pentru soţie şi ficior,
Pentru America mea toată. […]
Cu tine-i Moscova! Auzi?
Cu tine-i zarea însorită.
Tu ţâne inima mai sus
Şi mergi pe calea hotărâtă.
…Mărgând prin foc şi greutăţi,
În cale Smit nu se opreşte.
Cel drept, viteaz şi îndrăzneţ
Întotdeauna biruieşte!
(El a găsi dreptate)
Poezia Cei mai puternică stâncă are următorul “motto”: “Cu ţeluri agresive imperialiştii americani au hotărât să arunce în aer muntele Lorelei (Jermania de Asfinţit) pentru a pricinui revărsarea Reinului şi pentru a preface rejiunea într-o zonă a pustiei. (Din gazete)”
Dar Reinul îi az cotropit
De oastea duşmanilor vieţii,
Iar mârşavul lor Uoll-strit
Urăşte de moarte poeţii.
De lirica lor nu le arde,
Războiul li-i rostul şi ţelul,
Deviza le este miliardul,
Dolarul le este drapelul.
(Cei mai puternică stâncă)
Americanul Pol Robson cântă măreţ despre Rusia:
Ei nu vor să trăiască în robie,
Pentr’Uoll-strit să moară în războaie!
Ei pace vor! Şi ei iubesc Rusia!
Îi cânticul lui Robson mărturie:
― «Şiroca strana moia rodnaia»… […]
Şi moldovanul, fiul Uniunii,
Lui Robson îi aplaudă fierbinte.
Aplaudă cu Moscova-mpreună ―
Americii lui Robson, neînfrânte.
(Ascultându-l pe Pol Robson)
Poezii despre muncitori şi ţărani fruntaşi, dar şi tema femeii emancipate e “acceptată” cu entuziasm.
Leana tractorista:
Frunzuliţă, Leană dragă,
Focul dragostei nu-i şagă,
Vra şi Leana anul ista,
Să ajungă tractoristă.
Că bădiţa, ardă-l dorul,
Zî şi noapte-i cu tractorul,
Cu tractorul pe câmpie,
Şi-n sat n-are când să vie.
Şi atuncea, împreună,
Or lucra cu voie bună,
Or porni-amândoi tractorul
Şi nu i-a mai arde dorul.
(Frunză verde, lămâiţă)
Combainerele:
Alta nu-i ca Mărioara,
Combainera bălăioară ―
Cei mai harnică-n câmpie,
Cei dintâi la veselie.
(Mărioara)
S-a primit o telegramă
În colhoz alaltăieri ―
Veste scurtă, dar de samă:
«V-am trimis trii combaineri».
Trii flăcăi cu trii combaine
Îi un lucru minunat!
Pân în sară despre «taină»
Tot colhozul a aflat.
Fetele cu nerăbdare
Aşteptau şi aşteptau.
Tot cătau mereu în zare
Şi-ntre ele se şopteau…
Deodată, maică, iată,
Vin combainele pe şleah!
Fetişcanele-şi dau coate
Şi îngână «oh!» şi!«ah!».
Fel-de-fel de presupusuri:
Ne-nsuraţi îs toţi, tustrii,
Unu-i nalt şi lat în umeri,
Altul are ochi căprii.
Iar al triilea îi în haine
Albe cu chenar de flori
…Când colo― şed pe combaine
Trii fetiţe, trii bujori!
(Trii combaineri)
Tema “Educarea noii generaţii” a fost tratată cu maximă seriozitate. Procesul educativ îşi pornea traiectoria începând de la o fragedă vârstă, de obicei, încă din leagăn. Fiecare poet s-a simţit responsabil să-şi înceapă măcar un poem sau două cu “Nani-nani”…
«Nani-nani, puiul mamei,
Muguraş neatins,
N-ai nici grijă, n-ai nici teamă..»
A zâmbit copilu-n leagăn […]
Pentru pruncul tău cel rumăn
Şi nevinovat,
În America deacuma
Eprubetele cu ciumă
Stau în termostat. […]
Cine eşti, oricum te cheamă,
Orişiunde-ai fi,
Cu voinţa ta de mamă,
Eşi la luptă fără teamă:
― N-om îngădui!
(Lângă leagăn)
Nani liu-liu, nani-liu,
dormi, alt cântic nu mai ştiu;
anii tăi încet se-ncheagă-n
albia făcută leagăn
şi în zorii de lumină
ce-or să vină ―
nani-liu…
Mâine, când te vei trezi,
răsăritul dimineţii
altă lume va găsi
pentru trudnicia vieţii,―
dormi, alt cântic nu mai ştiu,
Nani liu-liu, nani-liu…
(Cântic de leagăn)
Dormi-adormi, mlădiţă dragă,
N-avea teamă de acei,
Care vor să stingă-n leagăn
Zâmbetul din ochii tăi.
Toate mamele din lume
Pentru tine or lupta,
Ca nimic să nu mai curme
Liniştea şi viaţa ta.
Luna-n zări, peste coline
Dedemult a răsărit…
Dormi, că mama-i lângă tine,
Copilaşul meu iubit!
Dormi, că ţara te păzeşte,
Ca să-ţi fie somnul lin…
Însuş Stalin îţi zâmbeşte
Prin fereastra din Cremlin.
(Cântic de leagăn)
După primele iniţieri materne, apare tatăl care ţine discursuri memorabile fiului (de cele mai multe ori), dar şi fiicei (din când în când). Pretexte pentru a reînvia trecutul viforos, pagini de istorie eroică…
Az numeri zăce ani, ochiosul tatei,
Şi eşti frumos ca primăvara;
Eu ştiu:
îi creşte nalt ca bradul
Sub bolta cerului, sub soare! […]
Colhoznicii Poltavei te-au hrănit,
Te-au legănat bâtrâne din Saratov
Şi ţi-a păzit plăpânda viaţă
Aceeaş Patrie sovietică
Mângâietoare şi măreaţă,
Mângâietoare şi puternică.
Iar când în patruzeci şi patru
Te-ai reîntors în satul din colini,
Tu nu-l ştiai atunci pe tata
Şi-i declinai cuvântu-n femenin…
(Ai zăce ani, ficiorul tatei)
Am să-i spun băietului povestea
Luptelor şi şleahurilor estea,
Am să-l fac să vadă şi să sâmtă
Vremea ceea mare şi ferbinte.
(La hartă)
În urmă:
România lui Mihai,
Încinsă cu pistolul şi cu sabia,
În faţa mea:
discătuşatul plai
Şi paşnicul cuprins al Basarabiei. […]
Îi creşte mare, ficioraşul meu,
Şi îi păşi pe calea noastră dreaptă!
Iar vacul tău a fi, poate, mai greu,
Căci sarcini mai măreţe te aşteaptă.
(«Tovarişci!»)
Poezia de dragoste nu lipseşte (!), e alături de “marile” teme, uneori completându-le:
S-a sculat mândruţa-n zori,
A dat pâinea în cuptor ―
Floare de bujor. […]
A ajuns mândruţa-n vale,
Un flăcău îi iese-n cale:
Tudoraş de la tractor ―
Floare de bujor. […]
Eh, toloacă fărmăcată,
Cine altu-i vinovatul,
C-a ars pâinea în cuptor ―
Floare de bujor.
(Floare de bujor)
Cercetez a zăcea zî
Şi aştept, păn a ieşi
Puica mea afară,
Verde-n faţă ca să-i zîc
Despre ce mă doare.
Dar când iesă, o salut
Şi nu-i zîc nimic mai mult,
Ce-i cu mine, nu ştiu…
Şi rămân ca un zălud,
Ca un «prinde muşte». […]
(Lucrau pe câmp şi a început să plouă)
Da aşa cu toţi spre sat
Drumuşorul ne-am luat .
Tremura fetiţa.
Eu jachetu-am dizbrăcat
Şi l-am dat Dochiţei.
Ochişorii ei căprii
Străluceau de bucurii.
Mi-am oprit suflarea.
A luat jachetu-n mâini
Ea depe spinare:
― Tot atâta, ce folos
Sub ciorlan să stai la dos,
Când eşti udă-ghioalcă…
Nu-s nici eu atât de prost
Mă pricep oleacă.
O apuc de subţâiori,
Ne-nvălim încetişor―
Sîmt suflarea-i caldă.
Da în piept aşa uşor
Inima-mi tresaltă.
(Ploaia)
Eu mi-aştept bădiţa drag,
Az îi sărbătoare.
Îl aştept, brodând pe prag,
Dar veni-va oare?[…]
Nu-i nimica îndoios,
Căci îi plac, ştiu bine,
Mi-a spus sângur, că-n colhoz
Alta nu-i ca mine.
Satul doarme liniştit,
Freamătă grădina…
Îi târziu, dar în sfârşit,
Aud paşi… el vine!..
(Îndoiala)
Şi câteva versuri nepermis de eminesciene:
Hai să mergem, unde lacul
Spală poale verzi pe deal,
Unde pomii se îmbracă
Şi se-nşiră – albi – pe mal.
Săjetează rândunica
Înnălţimea-n lung şi-n lat
Şi se uită-n jos o clipă,
Oglindindu-se în lac.
Lebăda se tot alintă
Jucăuşă, lin plutind,
Legănându-şi gâtul mândru,
Care pare-un arc de-arjint. Etc.
(Lacul comsomolist, 1950, de Emilian Bucov)
Sau à la G. Topârceanu:
Îşi dischid sfielnic floarea
Pe imaş brânduşile
Bate calda primăvară
Pe la toate uşile.
Zburdă meii nebunatici
Şi-i dizmiardă soarele
Pe sub nouri sânguratici
Se întorc cocoarele.
(Primăvara, 1949, de Valentin Roşca)
Cele mai frecvente cuvinte ruseşti (din această antologie):
selsovet – sovietul sătesc
raicom – comitetul raional
zvenevoi – şef de echipă (în colhoz)
voczal – gara
bolniţa – spital
otread – detaşament
pehotă – infanterie
listovca – foie volantă
zalpul (Aurorei) – salvă
şahtior – miner
predsedatel – preşedinte
ţeh – secţie, atelier
nagrada – decoraţie, medalie
II. Culegere de texte
Andrei Lupan
TĂRĂBOI
Măi, măi, măi
ce tărăboi
o mai fost în sat la noi!..
Stai un pic să-ţi spun şi ţie,
să vezi tu minunăţie,
că în sat mai fiştecare
dela mic şi pănla mare
s-o mirat de-aşa-ntâmplare.
Şi din ce?
Toată pricina
îi tăman lelea Grăchina.
Cum n-o ştii?
Pe Grăchina lui Tănasă?
Una grasă,
c-o diseatcă de copchii.
Casa lor
Îi pe-aproape de izvor,
Unde-i drumu-ncârjoiet
şi scoboară
înspre moară,
dela deal de selsovet.
Mai dăunăz îndesară
esă ea din casă afară
în grădină,
când din drum o strigă unul:
― Grăchină, lele Grăchină!
Da Grăchina, vorba ceea,
ca femeia ―
nu l-o cunoscut deodată,
s-o uitat în streşna mâinii
şi-o strigat chiar supărată:
―Cine-i măi, de ce-ntărâţi câinii?
Când colo cine-o strigat?
Costea lui Andrei a Marfii,
predsedateliu din sat.
O chemat-o
ş-o întrebat-o
fel de fel de cercetări,
chiţibuşuri,
mărunţuşuri,
şi cutare
şi cutare;
i-o grăit,
i-o şopotit
şi i-o spus,
ba-n jos,
ba-n sus,
da pe urmă i-o citit
şi-ntr-o carte
şi-n gazetă
şi-n hârtie…
Măi a naibei,
Ce să fie?
Da bărbatul,
supăratul,
îmblă el bietul Tănasă
când afară, când în casă,
se zburleşte
şi se meară,
şi oftează prin cămară,
şi se-nciudă,
şi se- ntartă:
―Ce au ei de stau la poartă?
Înflă el odată pieptul
şi-o pornit la dânşi deadreptul,
dând din coate,
cum e omul mâniet,
da Grăchina:
―Nu se poate,
fugi de-aicea, că-i secret!
Măi minune,
ce se face?
Nu se ştie,
nu se ştie!
O mai tras el o sudalmă
Şi-o stuchit de ciudă-n palmă
şi-o zâs:
―Să nu ieu ciomagul,
să-ţi îndrept eu feleşagul,
măi muiere;
tu să ai asta-n vedere.
Şi-nainte să se-ntoarcă,
o sucit încă-o ţăharcă
şi-o aprins-o,
cum c-adică,
nu de frică
el―Tănasă,
se duce-napoi în casă.
Bun;
amu mai stăi să vezi,
c-am să-ţi spun şi n-ai să crezi.
Când s-o-ntors el din ogradă,
o pornit un fel de childuri
şi de sfadă―
cică:
―Eu
mă duc mâine la Chişinău,
ca să facem adunare
şi-am să ţân o cuvântare.
Da bărbatul
s-o-nciudat odată foc
şi-o-ntrebat-o:
―Vrei s-o iei peste moţoc?
Ori cum văd, ai chef de leafă
peste ceafă?
Da nevasta:
―Mai încet cu vorba iasta,
c-o trecut ea vremea ceea,
când puteai să-ţi baţi femeia:
astăz stim noi alt zacon:
una-două şi-n raion.
Râdica Grăchina glasul,
da Tănasă pleacă nasul,
vorba ceea, se temea,
să nu-ncapă-ntr-o belea.
Ce-ai să faci?
Ce poţi să-i faci?
Nu-i de şanţ, mai bine taci!
Dimineaţa alt bucluc,
ea se-mbracă şi:
―«Mă duc!»
De i-o mărs vestea-n tot satul,
că şi-o lepădat bărbaul.
Trec femei, se întâlnesc,
Stau în drum şi şopotesc:
―Ce zâci?
―Aracan de mine
şi de mine,
nu-i a bine!
Să facă mătălnicii
ea, c-o casă de copchii…
―Cic-o-mblat
şi s-o cătat,
s-o hlizit,
s-o ghilosit
şi s-o dres,
şi s-o-mbunghit,
s-o-ncnopcit
şi s-o-ntuflit
şi, ptfiu!
cică s-o-mpudrit
şi s-o dus…
Ce ai de spus?
Deamu-i lămurit, că-l lasă
pe Tănasă.
―Vezi neata, ce tărăboi!
O venit vacul de-apoi.
Da Tănase
porăie pe lângă casă
şi icneşte:
―Bună treabă,
ea se plimbă prin străini,
da eu ţurui la găini,
parcă-s babă.
Trece unul şi priveşte,
altul vine şi-l întreabă,
celălalt îl ischiteşte:
«Cum aşa, din ce pricină,
nu te teme c-ar să vină…»
Unu-i bagă sula-n coastă,
c-ai rămas făr’de nevastă
ori îl face vădăoi şi-l aţâţă,
da Tănasă numai tace şi sughiţă.
Trece o zî,
trec două-trei,
o întrat grija-n femei:
―Nu-i Grăchina?
―Nu-i şi pace.
―Ce-ai să-i faci tu?
―N-ai ce-i face.
Ce să fie?
Ce să fie?
Nu se ştie.
Nu se ştie.
Când a patra zî-ndesară
hop – că vine şi Grăchina dela gară.
Da femeile-nainte
strigă cât le ţâne gura:
―Ia te uită, ia te meară:
o aduce selsovetul cu trăsura!
Vin buluc toate-n ogradă
după dânsa – vor s-o vadă;
da ea parc-ar fi mireasă,
se răpede
şi-l sărută pe Tănasă.
Lui nici nu-i vine să creadă:
Grăchina poartă năgradă
Stă pe piept şi străluceşte,
scânteieşte
şi sclipeşte,
ca un soare;
numai focuri şi lumină.
El se uită cu merare:
―Ce-i aiasta bre, Grăchină?
―Îi năgrada cei mai mare,
eu îs mamă eroină.
Şi-am făcut chef mai tot satul,
şi ne-o spus,
ş-am întrebat-o,
ş-am cântat,
ş-am lăudat-o,
ş-am ciocnit toţi din păhare
pentru cinstea ei cei mare…
Că femeile cu toate,
cum le ştiţi că sînt de răle,
de zavistnice ce-s ele,
au pornit un fel de sfadă:
―Vrem şi noi s-avem năgradă!
Noi, iş’lalţi tăceam din gură,
c-am picat la-ncurcătură,
fiindcă nu era uşor
de răspuns la jalba lor.
Da peurmă le-o-mpăcat,
c-o strigat
unul chefliu:
― «Tăceţi, fa, că nu-i târzâu!»
Iac-am spus ce tărăboi
s-o-ntâmplat în sat la noi.
1945
PENTRU CEI DIN URMĂ OARĂ
M-o-ntrebat Ion asară,
Cum socot şi ce gândesc;
Pentru cei din urmă oară,
Îl iubesc ori nu-l iubesc?
Da eu n-am putut deodată
Să-i răspund ori da ori ba,
Că era aşa de caldă,
Vorba lui când întreba!
Şi era măhnit oleacă
Şi era mai gânditor,
Părul moale ca bumbacul,
Ochii negri lucitori.
Da el iară şi-apoi iară,
Două ceasuri nencetat,
Pentru cei din urmă oară,
Despre asta m-a-ntrebat.
Eu i-am spus atunci îmi pare
Că nu-i vorba de iubit,
Astăz inima mă doare ―
Pentru ce l-am amăjit!
Da nu-i jelea fără capăt,
Că nici capăt încă nu-i,
Am să ies sara la apă
Şi-am să trec prin poarta lui.
C-o oftat eri de măhnire,
Ionică la sfârşit
Şi mi-a zîs la despărţire
Serios şi hotărât:
― Vin aici şi mâine sară
Dacă vrei şi mai doreşti,
Pentru cei din urmă oară,
Să te-ntreb cum te gândeşti.
1952
Gheorghe Meniuc
PĂMÂNT NATAL
În zâlele când hoinăresc,
cuprind
Din zare-n zare Basarabia,
Trec salutat de holdele de grâu
Şi popuşoi cu foi ca sabia.
În fundul văilor aud
Doinirile dospite cu amar:
Aici istoria pământului
Îşi ţese versul secular.
Vers moştenit dela uitaţi
străbuni,
Din anii bejeniţi şi furtunoşi,
Puterea ta e încă proaspătă,
Ca bulgării abia din brazdă
scoşi!
În mine glasul neamului e foc
Neistovit, ce clocoteşte-n piept.
Lumina Răsăritului imens
În oameni şi în viaţă o aştept.
Eu cânt cu-nflăcărare zorile,
Nu fug de-aici cu zbor de vrabie:
Aici eu m-am născut, aici rămân
Să’nalţ o nouă Basarabie!
1937
Leonid Corneanu
TRII BĂBUŢE
Din bisărică trii babe
Au ieşit,
Au ieşit.
Slujba popii la vecerne
S-a sfârşit,
S-a sfârşit.
Trii băbuţe cam de-o samă
Merg în rând,
Merg în rând.
Trii băbuţe parcă-s neamuri,
Au un gând
Au un gând.
Gheboşită una-n patru,
Ca un ghem,
Ca un ghem.
Face leacuri de tămâie
Unt-de-lemn,
Unt-de-lemn.
Una lungă ca o ţurcă,
Ca un băţ,
Ca un băţ.
Traje bobii cu grăunţe
Zvârle cărţi,
Zvârle cărţi.
Dar a tria-i joasă, groasă,
Un tăbac,
Un tăbac.
Ea discântă, lecuieşte
Fără leac,
Fără leac.
Trii băbuţe calcă drumul
Suspinând,
Suspinând.
Cel cu plete li-i prieten,
Popa «sfânt»,
Popa «sfânt».
Părul sur li se-ncâlceşte,
Un fuior,
Un fuior.
Oare încotro se traje
Drumul lor,
Drumul lor?
1932
Mihail Andriescu
DOR DE BASARABIA
(Din poema «Peste Nistru»)
Zboară, dragă cioară,
Înspre asfinţit
Şi du-mi o vestişoară
La maică-mea în ţară.
[…]
În satul cela este,
Fără de ferestre,
O casă mititică,
Demult nelutuită;
Pe creasta ei golită
Fusese un cuibar,
Cuib de cocostârci
Cu clanţurile mari,
Da amu şi ei
Demult l-au părasit…
A mai rămas la poartă
Un copac de fag,
Să te sui pe dânsul
Să cârâi tu cu drag.
Ş-a să iasă-n prag
O babă bătrână
Cu toiag în mână,
Cu cosiţa sură
Fără dinţi în gură,
Pe băţ sprijinită,
De dor îmbătrânită,
Cu pielea zbârcită,
De nevoie negrită,
De ierni răcită,
De soare pârjolită,
Şi uscată de jele,
C-o făcut la oameni,
La negrii boieri,
Bogăţii, averi.
Şi îmblă, sărmana,
Flămândă de eri―
―Asta-i mama me…
Să-i spui, surioară, că în altă ţară,
Înspre răsărit,
Tu m-ai întâlnit,
Unde nu-s boieri―
Trântori sânjeroşi,
Ş-o viaţă nevăzută,
Nouă, înfloreşte;
Viaţă-n veci dorită,
Numa-n gând gândită,
Cu sânje cald stropită,
De neamul nostru trudit;
Unde-n văzduh mândru
Fâlfâie, chemând,
Steagul nostru roş…
―Acolo fiul ei
Zăce ani trăieşte,
De dânsa şi de ţară
Tot îşi aminteşte;
Acolo sănătos
Tu m-ai întâlnit
Şi doru-mi să i-l spui
Eu ţi-am poruncit.
Să-i spui, dragă cioară,
Cum mi-i dor de ţară,
Că de văd în ţarnă
Coama grâului,
De-aud dimineaţa
Fluierul uzinei,
Cum sună prin ceaţă.
Cum zorii dispică,
Ori cobor în mină
Cu căzmaua-n mână,―
Un dor în piept se naşte,
O jele mă apasă,
Gândul mi-i cu dânsa,
Gândul mi-i acasă…
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
1928
Emilian Bucov
TOAMNA UNIVERSALĂ
(Vizitiul capitalismului)
Scârţâie roţile carului vechi.
Scrâşnetul lor vuieşte-n urechi.
Vizitiul înjură.
Caii sleiţi
şchioapătă – dispotcoviţi.
E noapte. E bură.
Drumu-i pustiu.
Gându-i pustiu.
―Hei, vizitiu!
Încotro, vizitiu?
―La naiba!
Eu sângur nu ştiu!
Coniţa Europă i-aşa de măhnită…
În oasele-i putrede nu mai ferbe
măduvă.
Coniţa Europă i-aşa de-amărâtă,
de parcă-i de-o mie de ani văduvă.
A fost odată o zî cu soare
peste ocean.
Astăz e noapte isterică.
Duduia America
priveşte cum se mănâncă dolarii,
ca nişte dulăi pe maidan.
În piepturile negre din Africa
pumnii albi sădesc oftică.
În rănile Aziei galbene
hoţii şi-au înfipt ghearele albe, măi.
În burta flămândă a Indiei
banchirul şi-a împlântat dintele.
În Australia, uitată în matca
oceanului de lacrimi,
lordul-căsap tăbăceşte pielea
«sălbatică»
în altarul «civilizaţiei sacre».
Dar iată… priviţi!
Ascultaţi-vă ochiul atent!
Lunjiţi-vă paşii mărunţi!
S-a născut un nou continent!
― Peste mări, peste munţi?
― Ba nu aicea aproape
a răsărit Ţara – Soare!
Ca s-o vadă mai bine
cei huliţi s-au sculat în picioare.
Huruie roţile carului ―
cu gât de fier
cu ţâpăt de-oţăl.
Pe drumul pustiu
mreje de foc s-au aşternut.
― Hei încotro, vizitiu?
― Înnapoi! În trecut!
1932 – 1939
Bogdan Istru
SCRISOARE TATEI
Toţi beţivii satului te cunoşteau.
Dece-ai băut atâta? Spune, tată…
Oare pentrucă ai fost tot timpul sângur?
Dece aveai dimineaţa fruntea’negurată?
Braţele îţi vindeai cu zâua
Pentr-o pâine, pentr-un funt de carne…
Acele vremuri aspre, tată,
În veci n-au să se mai întoarne.
Aşa te văd păn noaptea-n cuzniţa
Urjisită de sudalmă şi de muncă;
Foiul suflă în cărbunii puturoşi,
Eu visez la fluturii din luncă.
Pluguri, şine şi zamoace
Tremurau sub braţul tău ―
Şi în ploaia de scântei
Răsărea pierduta-ţi viaţă de flăcău.
Aspru, grunţuros ca piatra,
Pe dumnezău deajuns l-ai suduit,
În braţe stânci ai fi cuprins,
Cu umărul o-mpărăţie-ai fi urnit.
Dar perceptorii când veneau să ne-mplinească,
Tu stăteai tăcut, înfrânt, lăsând cătuşa
Să te strângă de grumaz.
Uneori le încuiai în faţă uşa.
Iar eu, de tine dăscălit,
Le spuneam că nime nu-i acasă, tată!
Şi mă gândeam la braţul tău de piatră
Şi la fruntea ta înnegurată…
Într-un an cu multă foamete-am furat
Dela boier un sân cu mere ―
Ţi-am dat şi ţie; tu m-ai sărutat.
Dece, dece m-ai sărutat?
1940
Petrea Cruceniuc
AM AUZIT UN CÂNTIC LA TIRASPOL
Am auzit un cântic la Tiraspol,
Un schimb dela «Tcacenco» îl cânta―
Părea că însăş viaţa norocoasă
În zborul său puternic s-avânta.
Era un ceas de sară-a primăverii,
Când florile – curatele şoptesc,
Când se supun puterilor cântării
Şi orice gând şi clocot tineresc.
Merjeau în rând voioşi, ca dela praznic,
Şi fete, şi neveste, şi bărbaţi ―
Li se-nchinau şi crănjile de frasâni,
Când ei păşeau cuprinşi, ca nişte fraţi.
Cântau un cântec scump despre Rusia,
Un cântic auzit şi cunoscut,
Un cântic ce-a trăi o veşnicie,
Că dela Volga a ajuns la Prut.
Stăteam vrăjit de valul melodiei
Şi iară-n clipa asta m-am gândit:
«Îi straşnică în cântice Rusia!
Îi minunat norodul ei slăvit!»
Şi iată ce mi-a mai venit în minte:
Când îndrăjeşti din suflet un norod,
Apoi îl porţi în inima fierbinte
Cu viaţa lui, cu cântice ― cu tot!
Am auzit un cântic la Tiraspol ―
Moldova truditoare îl cânta,
Da sus, pe cerul Patriei albastru
Cremlinul îl vedeam în orice stea!
1952
Liviu Deleanu
BĂSMĂLUŢA
Nicuşor îi mic ―
Şi are numai două buzunare.
Şi-i deprins să ţină-n ele
Toate cele.
Ţine-n ele cutioare,
Pietricele, bunghi, mosoare,
Hâriuţe colorate
Şi-ncă altele de toate
De te miri cum le îndoapă ―
Şi nu crapă.
Ce să vă mai spun de el?
Cred că n-ar strica
Defel,
Dacă Nicu ar avea
Încă un buzunărel…
C-are multe-n buzunare,
Numai… băsmăluţă n-are.
1953
NEPOŢICA O ÎNVAŢĂ PE BUNICA
Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Torce lână,
Toarce lână…
Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte.
Se gândeşte la ficiorul,
Care-i dus în ostăşie
Şi deamu de-o vreme-ncoace
Rar îi scrie,
Rar îi scrie.
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce
O scrisoare,
O scrisoare…
Stă bunica, sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.
O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săracă, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.
Ce n-ar da amu bunica,
Stând în mână cu răvaşul,
Ca să afle ce-i mai scrie
Ficioraşul,
Ficioraşul.
Şi cum stă, torcând pe prispă,
Întră busna prin portiţă,
Cu ghiozdanul în spinare
O fetiţă,
O fetiţă…
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
Nepoţica ia scrisoarea,
O disface şi-o aşază,
Iar bunica, ascultând-o
Lăcrămiază,
Lăcrămiază!
De atâta fericire
Bunicuţa parcă-i beată,
Şi-o tot roagă să-i citească
Înc-o dată,
Înc-o dată.
― N-ar fi rău, a zîs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică.
Dacă vrei luăm o carte
Şi te-nvăţ chiar eu oleacă…
Şi-ai să vezi, bunică dragă,
c-o să-ţi placă,
c-o să-ţi placă…
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.
Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.
Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele,
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele.
Când le ştii deamu pe toate,
Îi mai lesne…Ţine minte:
Le înşirui ― şi din ele
Faci cuvinte,
Faci cuvinte…
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie
Alfabetul,
Alfabetul.
Se gândeşte bunicuţa:
― Eh, amu ajung departe!
Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!
1945
SLAVĂ ARMATEI SOVIETICE!
Oastea
sub zări roşietice ―
Trece
cu paşi viforoşi…
Slavă
Armatei Sovietice!
Slavă
Ostaşilor Roşi!
Iată-i ―
în inimi cu gloria
Asprelor
lupte fierbinţi,
Poartă
pe umeri Istoria
Celor mai mari
biruinţi.
Poartă
în marş scânteierile
Stelelor roşii
pe frunţi
Şi-ţi par,
arătându-şi puterile,
Mai falnici
ca brazii din munţi.
Ei au făcut
să se spintece
Beznele
nopţilor reci,
Ca să răsune
în cântece
Plaiuri,
grădini şi poteci.
Ei au întors
bucuriile
Traiului nostru
senin,
Să facem mai tari
temeliile
Marelui nostru
cămin…
Oastea
sub zări roşietice
Trece,
păşind cu temei…
Slavă
Armatei Sovietice!
Slavă
eroilor ei!
1946
Simion Mospan
CE SĂ FAC?
(Cânticul Dochiţei)
Ce să fac, cum să mă dreg ―
Nu mă plac flăcăii.
Pela casa mea toţi trec,
Dar nu vor să steie.
S-a oprit mai altăieri
Petrea lui Chirtoacă:
A privit cam lung la cer
Şi la mine-oleacă.
M-a poftit la joc în sat.
Eu tot stam în casă.
Pân m-am dres, el m-a lăsat:
Cică-s pre lenoasă.
1953
CÂNTIC
M-a-ntâlnit ieri lângă poartă
Vasea, care-mi poartă urma,
Şi mi-a zis că îs frumoasă
Şi că-s bună de mireasă.
I-am răspuns să-mi deie pace,
Că el mie az nu-mi place,
Că la gură bun s-arată,
Da-n brigadă-i cel din coadă.
1953
Constantin Condrea
CIOARA ŞI VULPEA
(Variant nou la fabula lui I. Crâlov)
Sta cioara pe-un copac, ţinând în cioc
Vestita brânză.
Iar lângă tulpină
Mirosul brânzei a oprit în loc
O vulpe cu priviri de poftă pline.
Sta cioara în copac şi tot gândea:
«Amuş începe a mă lăuda».
Dar vulpea o privea de jos tăcută,
De parcă şi-a pierdut mierosul glas.
Au stat aşa vro câteva minute,
Ba poate că au stat deamu un ceas
Şi vulpea tot tăcea nepăsătoare,
Iar cioara aştepta şi aştepta…
La urmă cioara şi-a pierdut răbdarea ―
A pus cu grijă brânza lângă ea
Şi-a cârâit:
― Ce, brânza nu-ţi mai place?
De ce nu lauzi glasul meu vrăjit?
Doar pentru asta ai venit încoace.
Ori poate pe Crâlov nu l-ai citit?
Ascultă dar ―
Şi-a cârâit odată,
De frunza în copac s-a scuturat.
Sărmana vulpe! Se-nvârtea ca beată,
― Ajunge! Fie-ţi milă! a strigat.
Atunci m-am înşelat, îmi dau az sama,
Dar să-mi îndrept greşala nu-i tâziu:
Mai bine, cioară, oi muri de foame,
Decât să laud cârâitul tău!
________
Dar sînt şi unii, fără remuşcare
Şi care nu se-nlătură defel
Să laude chiar cârâitul cioarei,
Când ştiu că nici o brânză nu-i de el.
1952
Paul Mihnea
DOUĂ VIORI
A venit la olimpiadă,
Din sătucul depărtat,
Ionel al lui Plămadă,
Un talent ca mulţi din sat.
Frunză verde lozioară…
Stă pe scenă-un băieţel.
Cântă-n glasul de vioară
Inimioara lui Ionel.
Însăş tu, copilărie,
Stăi, cântând al tău noroc;
Şi, cuprinşi de bucurie,
Toţi te-aplaudă cu foc!
Da-n Niu-Iorc copilăria,
Nelipsită de talent,
Cu vioara sărăciei
Stă, cerşind un jalnic cent…
Stă la noi în capitală
Ionel, aplaudat.
Az ― la şcoala muzicală!
Mâine ― artist adevărat!
1950
POEZII NORODNICE, CULESE ŞI PRELUCRATE
DE V. GALIŢ
M-oi duce în Ţara Rusască
1.
Frunzişoară poamă,
Nu mă bate, mamă.
Eu ţi-am spus şi-ţi spun,
Că nu mă cunun
Cu un căpcăun,
Cu un găinar,
C-un român jandar,
C-a venit la noi,
Ca un tălhăroi.
2.
Frunzişoară poamă,
Toţi jandarmii, mamă,
De s-au însurat
Şi fetiţe-au luat,
Rău le-au înşelat.
Eu ţi-am spus şi-ţi spun:
Nici Cotoi nu-i bun.
În bătăi m-a frânge
Viaţa eu mi-oi plânge.
Mamă, nu mă da,
Că m-oi supăra
Şi te-oi blestema.
Şi m-oi duce, duce
Peste-o apă dulce,
Peste-o apă lină,
În ţara vecină,
În ţara rusască,
Să nu mă găsască.
Ruşii ne-or elibera
1
Frunzuliţă, peliniţă,
Spune-mi maică, măiculiţă:
Dece plâng poienile,
Codrii şi dumbrăvile?
Dece jem izvoarele,
Şi jelesc ponoarele?
Dece casa a rămas,
Fără poartă şi pârlaz?
Şi dece s-au dus pe rând,
Suspinând şi blestemând,
Cântăreţii codrilor,
Viilor, dumbrăvilor?
2
Frunzuliţă, grâu mărunt,
Ceru-i mai posomorât.
Peste sat basarabean,
Numai of auzi şi vai.
Boierimea românească
A venit să ne juchească.
Zî şi noapte cară, fură
Pâinea noastră dela gură.
Frunzuliţă, toporaş,
Dragul mamei ficioraş,
Lungă vreme n-a fi-aşa,
Ruşii ne-or elibera
Din robia românească,
Boierească – tălhărească.
