Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada de timp in atentia Securitatii

Dosare fierbinti au fost folosite din 1989 încoace pe post de munitie în disputele politice   18.06.2007

Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada de timp in atentia Securitatii
Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada de timp in atentia Securitatii, care ii instalase microfoane in casa. Conform documentelor Securitatii, in mai 1982, atat poetul, cat si mai multi critici de arta, scriitori si artisti plastici i-au luat apararea lui Andrei Plesu.

Adam Michnik, fost opozant al regimului comunist din Polonia, vorbea deunazi despre o tema fierbinte a zilelor noastre: „Adevarul politiei politice“. Cel care a înfruntat cu demnitate securitatea poloneza spunea ca trebuie sa tratam cu prudenta documentele din arhive pentru ca „adevarul politiei politice nu este acelasi cu adevarul uman“. În opinia lui Michnik, dosarele celor urmariti pentru convingerile lor, înainte de 1989, au fost concepute pentru ca puterea sa aiba instrumente de santaj asupra oamenilor.

În perspectiva unei eventuale legi românesti a lustratiei, despre care se vorbeste din ce în ce mai insistent, câta greutate vor capata, de pilda, documente din arhivele Securitatii? E greu de spus, atât timp cât o parte a fost distrusa, iar din ce-a ramas transpare o m
are doza de subiectivism, în primul rând din cauza factorului politic, determinant în perioada comunista. În alta ordine de idei, una este sa scrii articole sau carti în baza documentelor aflate în arhive, provocând dezbateri, alta e sa judeci niste oameni pe baza notelor politiei politice, plecând de la premisa ca sunt infailibile.

Decanii si rectorii, nu! Învataceii, da
Legea lustratiei a facut sa curga râuri de cerneala, nu o sa mai insistam cu argumente pro sau contra. O sa vorbim doar despre dosarele întocmite de politia politica din România. Cât adevar contin? Putem sa ne bazam concluziile trase în urma studierii acestora?
Într-unul dintre proiectele Legii lustratiei sta scris: „În cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii se înfiinteaza Departamentul de aplicare a Legii lustratiei, care emite certificatele mentionate la articolul 3, alineatul 2 si articolul 6 din prezenta lege“? Te bufneste râsul!, si asta pentru ca, tot în acelasi proiect, doar câteva rânduri mai sus scrie si ca „rectorii, decanii si cadrele didactice angajate în Academia Stefan Gheorghiu, precum si cadrele de conducere din scolile de partid“ intra sub incidenta respectivei legi. Asadar, decanii si rectorii de la fostul Fane Babanu’ sunt lustrati, în timp ce absolventii acestei scoli de partid pot ocupa bine-mersi posturi în guvern, parlament. Ba chiar în Colegiul CNSAS, cum s-a si întâmplat deja, institutia care trebuie sa vegheze cu vigilenta postrevolutionara la buna functionare a Departamentului de aplicare a legii lustratiei. Trist, dar adevarat.

«Lovirea» intelectualilor
Sa revenim însa la dosarele fostei Securitati. Cât adevar exista în ele, dupa cum spunea si Michnik? Pot fi judecati oamenii, luând drept reper notele întocmite în tot felul de circumstante? Pai, hai sa vedem.
Poetul Nichita Stanescu s-a aflat o lunga perioada în atentia Securitatii, chiar daca avea relatii bune cu regimul. Mai mult, Securitatea a instalat microfoane în casa poetului. Tinte erau în primul rând cei din anturajul lui Nichita. De altfel, notele generate de aceasta operatiune sunt subtiri. N-a fost scos la iveala vreun dusman înversunat al poporului care, prin actiunile sale, sa destabilizeze regimul. La un moment dat, Nichita a sarit în apararea lui Andrei Plesu. Conform documentelor Securitatii, în mai 1982, atât poetul, cât si mai multi critici de arta, scriitori, artisti plastici considerau ca sanctiunea aplicata lui Plesu - excludere din partid, desfacerea contractului de munca, interdictia de-a publica, pentru ca a participat, într-un cadru oficial, la o sedinta de meditatie transcendentala - e disproportionata. În opinia celor care-i luau apararea lui Plesu, motivul mazilirii acestuia era legat de „lovirea“ unor intelectuali în preajma Plenarei ideologice a CC al PCR si a Congresului culturii si educatiei socialiste, unde ar fi urmat sa ia masuri ideologice dure.

«Nu mai poate fi considerat român»
O alta nota din arhivelele Securitatii, redactata de un informator din anturajul lui Nichita în 1983, chiar anul mortii poetului, arata faptul ca Nichita ar fi rostit cuvinte grele la adresa unui coleg de breasla, Dorin Tudoran. Cel din urma s-a aflat în acel moment într-o situatie nu tocmai roza, pentru ca politia politica îl considera dusman al regimului comunist. Asadar, conform notei informatorului, Nichita ar fi spus într-o discutie ca „Dorin Tudoran nu mai poate fi considerat român, ca nu este un poet si ca, daca vrea sa scrie, sa scrie la patronii lui de la CIA, cu care colaboreaza prin postul de radio «Europa Libera». Nichita Stanescu a mai afirmat ca pozitia lui Tudoran nu era corecta si ca face ca si Goma, si altii, adica, din lipsa de talent, vor sa-si faca publicitate prin acest sistem“.

Dupa ce-l judecam?
La acea vreme, o asemenea apreciere venita din partea unui om precum Nichita îl putea îngropa pe Tudoran. Nu doar Securitatea vedea spioni CIA peste tot. E adevarat si faptul ca poetul nu stia ca aprecierile sale or sa ajunga la politia politica. Dar nu asta e acum chestiunea importanta, ci cum îl judecam pe Nichita. Dupa atitudinea pe care a avut-o în cazul Plesu ori dupa aprecierile la adresa lui Tudoran? Pe de alta parte, este adevarul politiei politice acelasi cu adevarul? Credem ca nu. În primul caz, documentele din arhive scot la iveala faptul ca Securitatea nu a facut decât sa-i identifice pe cei care cârtesc împotriva partidului - cel care hotarâse fara nici o proba ca persoanele implicate în „Meditatia transcendentala“ erau dusmanii poporului. Atât. Ofiterii nu erau interesati daca acesti oameni chiar se opun orânduirii, ci doar daca au participat la sedinte de meditatie transcendentala. În cel de-al doilea caz - Dorin Tudoran -, au fost identificati toti cei care, dintr-un motiv sau altul, aveau pareri critice, poate chiar si dintr-o anumita rivalitate literara, fata de o tinta a Securitatii. Nu conta contextul în care acestea fusesera exprimate, ci doar contabilizarea acestora în tot felul de rapoarte care aratau celor din vârful Securitatii, dar mai ales partidului, ca marii scriitori au o atitudine critica împotriva disidentilor.
Acesta este motivul pentru care Michnik, care stie ce se afla în arhivele poloneze, spunea: „Trebuie sa fim foarte prudenti în timpul lecturarii acestor documente, deoarece punctul de vedere al politiei politice este în continuare foarte special“.

«I-a rugat sa-l lase în pace»
De curând, am scris despre implicarea scriitorului Eugen Barbu într-o operatiune de razbunare a Securitatii împotriva unui fost informator care parasise definitiv România si se stabilise în Elvetia („Eugen Barbu, protagonist în jocurile murdare ale Securitatii“ – «Gardianul», 28 mai a.c.). Era vorba despre poetul Ion Caraion. S-a discutat mult pe marginea acestui caz dupa 1989 încoace, precum si despre polemica pe care Barbu a avut-o cu postul de radio „Europa Libera“, în special cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, asa ca nu mai insistam. Spunem doar ca o nota din arhiva grupului operativ ETERUL din cadrul Securitatii, care se ocupa de contracararea postului de radio „Europa Libera“, i-a pus pe multi pe gânduri. În respectivul document, scos la iveala de catre scriitorul Mihai Pelin, se poate citi negru pe alb: „Detinem date neverificate, din care rezulta ca, recent, scriitorul Eugen Barbu ar fi afirmat ca fiecare articol de-al sau contra postului de radio «Europa Libera» este comandat de Securitate cu un ritual special: un reprezentant al Securitatii vine la el cu o sticla de whisky si îi indica subiectul despre care trebuie sa scrie. El nu are încotro si se supune, dar, în fond, nu are nimic împotriva celor de la «Europa Libera». Mai rezulta ca, cu ocazia unei calatorii facute la München, s-ar fi dus la post si le-ar fi spus celor de acolo cum este fortat si platit de Securitate sa scrie împotriva lor, dupa care i-a rugat sa-l lase în pace.“

Cusuta cu ata alba
Lasam la o parte povestea cu sticla de whisky. Pare cusuta cu ata alba. E greu sa credem ca Securitatea îl „injecta“ în vena cu alcool pe Barbu pentru ca scriitorul sa aiba spor în lupta cu postul de radio dusmanos. Întrebam doar cum sa fie judecat Eugen Barbu? Dupa modul în care s-a implicat în preluarea de la Securitate a notelor informative ale lui Caraion, pe care, apoi, le publica în revista „Saptamâna“ drept file dintr-un jurnal pierdut al poetului stabilit în Elvetia? Dupa scrisorile pe care i le trimitea lui Ceausescu, în care numea „dusmanii“ strecurati în breasla, ori dupa nota de mai sus, care arata ca era si el om sub vremi? E greu de spus.

Armata de agenti din dosare
Documentele care vorbesc despre sursele Securitatii pun la rândul lor multe semne de întrebare. Azi, ne vom referi la agentii care spionau „Europa Libera“. O nota întocmita la 29 martie 1983 de catre maiorii Vasile Maierean si Valer Dragota arata superiorilor celor doi ca sursele plecate în strainatate care au intrat în contact cu redactorii „Europei Libere“ nu prea fac mare brânza. „Au adoptat o pozitie pasiva, doar înregistreaza conceptiile acestora (a celor care lucrau la «Europa Libera» - n.n.), preocuparile lor prezente si viitoare… si nu au reusit sa determine o schimbare a atitudinii acestora fata de tara noastra sau sa creeze tensiuni si dezbinari între ei.“ E ciudata aceasta concluzie pentru ca, în acea perioada, Securitatea Bucuresti miza pe 223 de surse care se ocupau de acest post de radio, dintre care 33 cu posibilitati în afara tarii. Ulterior, la 28 noiembrie 1983, aceeasi Securitate a Municipiului Bucuresti se baza pe 280 de surse, dintre care 90 aveau posibilitatea sa obtina informatii în strainatate. În vara anului urmator, SMB avea un potential sporit: 100 de surse în exterior. Cu toate astea, aceleasi documente consemnau: „Sursele care pleaca în strainatate ne dau, totusi, informatii restrânse“. În toamna lui ‘84, agentii Securitatii Bucuresti ajunsesera la 379, însa toti cei care reveneau în capitala României nu prea aveau de oferit informatii pretioase celor din grupul ETERUL, care, dupa cum spuneam mai sus, se ocupau de „anihilarea“ pe orice cai a postului de radio „Europa Libera“. Nu o spunem noi, asta consemneaza documentele din arhive.

Pagube nesemnificative

În cazul în care, cel putin teoretic, acesti oameni ar fi deconspirati, vor fi pusi la stâlpul infamiei pentru ca au colaborat chiar cu politia politica. În realitate, informatiile pe care ei le ofereau erau minore. Iar pagubele pricinuite postului de radio „Europa Libera“ erau nesemnificative. Nici macar nu reusisera sa-i dezbine pe cei de al München, cum spunea un ofiter. Pentru ce sa-i judecam? Pentru ca au colaborat cu Securitatea într-o perioada în care aceasta îndeletnicire era o „îndatorire patriotica“ ori pentru randamentul pe care nu l-au dat? E limpede si ca multi dintre ei nici nu existau în realitate, fiind vorba doar de niste cifre scoase din burta de catre ofiterii Securitatii. Asa ca, înainte de a „lustra“, la 17 ani de la caderea lui Ceausescu, trebuie sa tii cont de realitatile „Epocii de aur“.
Am scris toate cele de mai sus nu pentru a lua apararea cuiva, ci pentru a arata cât de delicata e toata chestiunea asta cu dosarele astea fierbinti, folosite din ce în ce mai des pe post de munitie în luptele politice.

Emil Berdeli