Eugen Barbu, protagonist in jocurile murdare ale Securitatii

Eugen Barbu, protagonist in jocurile murdare ale Securitatii

Emil BERDELI

Scriitorul Eugen Barbu a fost varf de lance intr-o actiune de pomina a Securitatii, la baza careia a stat un scenariu absurd. In randurile de mai jos, un plan diabolic al serviciilor secrete romanesti, conceput doar pentru compromiterea unui fost informator, care, de fapt, nu reprezenta nici o miza.

Deconspirarea poetului Ion Caraion nu a adus nici un beneficiu regimului de la Bucuresti. Acesta e motivul pentru care, in 1982, spionajul atragea atentia Securitatii interne ca Barbu este vulnerabil in batalia pe care o duce impotriva lui Caraion si a postului de radio Europa Libera.

Atunci cand Eugen Barbu avea semnale ca nici macar activistii partidului comunist nu sustineau razboiul dintre el si Europa Libera, ii scria lui Ceausescu, cerandu-i comandantului suprem sa ia masuri drastice. Apoi, se plangea Securitatii.

Documentele care-l incriminau pe Caraion ii erau furnizate lui Barbu de catre colonelul Ilie Merce, actual deputat PRM, chiar in biroul scriitorului de la revista „Saptamana”. Academicianul Dan Zamfirescu sustine ca cei doi nici macar nu se fereau de ceilalti membri ai redactiei.

Securitatea a scris de-a lungul vremii foarte multe scenarii absurde. Unele dintre acestea chiar au fost puse in scena. Acum, acestea sunt cazuri care arata cum nu trebuie sa actioneze un serviciu de informatii. In anumite „piese” regizate de catre serviciile secrete comuniste au jucat, cu sau fara voie, personaje cunoscute ale vietii noastre culturale, cum ar fi Eugen Barbu, Ion Caraion, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, precum si o serie de multi alti scriitori si oameni de cultura de pe malurile Dambovitei. La inceputul anilor ‘80, o asemenea reprezentatie era urmarita cu mare atentie de opinia publica din Romania, dar si de catre emigratia romaneasca. Ne referim la razboiul pe viata si pe moarte dintre scriitorul Eugen Barbu si postul de radio Europa Libera. Batalie care a scos la iveala si un fapt surprinzator. Victima - in cazul nostru poetul Ion Caraion - si cel care l-a „demascat” in fata Occidentului, scriitorul Eugen Barbu, nutreau de fapt aceleasi convingeri despre exilul romanesc.

O miza minora

Niciodata nu se va sti cu precizie ce a fost in capul celui care a ordonat compromiterea poetului Ion Caraion. Daca Securitatea a dorit doar indepartarea acestuia de la microfonul postului de radio Europa Libera, de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, a fost mult prea putin. Ani buni, Bucurestiul a vrut sa-i arate respectivului post de radio ca-i poate contracara anumite actiuni. Insa acum, gandind la rece, concluzia care se poate desprinde din toata aceasta operatiune de compromitere a poetului e urmatoarea: un obiectiv minor a fost atins cu pierderi mult prea insemnate. In primul rand, a fost deconspirat un informator al Securitatii care, la rigoare, putea fi folosit, pentru ca era santajabil. Apoi a fost dat un semnal nefericit atat colaboratorilor Securitatii, cat si unor virtuali informatori din exterior ai serviciilor secrete romanesti. si, nu in ultimul rand, au fost deconspirate in mod stupid relatiile dintre serviciile secrete de la acea vreme si scriitorul Eugen Barbu. Acest fapt dovedeste ca, atunci cand se angaja intr-o batalie, chiar si-ntr-una cu miza minora, Securitatea era gata sa-si sacrifice pana si soldatii cei mai devotati, doar pentru a putea raporta partidului si comandantului suprem ca misiunea a fost indeplinita.

Plan diabolic

Dupa ce, in 1981, poetul Ion Caraion, unul dintre cei mai activi si talentati informatori ai Securitatii din lumea literara, a parasit Romania pentru a se stabili in Elvetia, la varful serviciilor secrete a fost luata o hotarare stranie. Deconspirarea acestuia. Oare de ce? E si acum un mister, mai ales ca poetul se apropiase de doua tinte foarte importante ale Securitatii - Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Cert e ca, la 22 decembrie 1981, generalii Nicolae Plesita, seful spionajului, si Iulian Vlad, seful securitatii interne, i-au prezentat ministrului secretar de stat Tudor Postelnicu un plan diabolic de masuri care-l viza pe Ion Caraion. Acesta devenise peste noapte inamicul public nr. 1, doar pentru ca ceruse azil politic in Elvetia si pentru ca vorbea la Europa Libera. Nici motivatia poetului pentru cererea de azil – el sustinea ca Romania fusese condamnat in urma publicarii unor articole care asemuiau comunismul cu fascismul – nu era intru totul reala, insa nici acest fapt nu motiva riposta disproportionata a Securitatii.

Barbu intra in joc

In cartea sa, „ARTUR – Dosarul Ion Caraion”, scriitorul Mihai Pelin sustine ca toata operatiunea de compromitere a poetului a fost ordonata de catre Nicolae Ceausescu, care lucrase impreuna cu Ion Caraion la ziarul „Scanteia tineretului”, in 1945. In opinia lui Pelin, Ceausescu ar fi considerat defectiunea fostului sau tovaras de drum un afront, motiv pentru care a cerut ca poetul sa fie pedepsit exemplar. Este, intr-adevar, o motivatie plauzibila a vendetei pe care Securitatea a pornit-o impotriva unui personaj a carui compromitere nu reprezenta o miza importanta nici pentru serviciile secrete, nici pentru partid, dar e greu de spus acum daca e cea reala. Nu putem totusi trece peste faptul ca la punctul 1 al notei pe care sefii celor doua servicii au prezentat-o lui Postelnicu se spunea ca Ion Caraion trebuie determinat „a intrerupe activitatea ostila in care a inceput sa se angreneze si, respectiv, de a relua contactul cu organele noastre”. Insa, doar atat. Nu era creionata nici o strategie pentru „recuperarea” poetului. In schimb, tot restul documentului releva un plan bine pus la punct, intocmit doar pentru a distruge un fost colaborator al politiei politice. O intreaga armata de informatori externi avea sa participe la operatiune, dar si agenti de influenta care, de pilda, urmau sa-l atentioneze pe Moussei Boulanger, presedintele Societatii Scriitorilor din Elvetia, ca orice ajutor dat romanului poate raci relatiile dintre societatea pe care o conducea si Uniunea Scriitorilor din Romania. Ultimele puncte ale respectivului document sunt cu adevarat interesante. In joc urma sa intre scriitorul Eugen Barbu, care avea drept sarcina publicarea in „Saptamana” a notelor informative ale lui Caraion, din care reiesea clar ca acesta dispretuia emigratia culturala romana de la Paris – adica tocmai pe cei care-i inlesnisera lui Caraion accesul la microfonul Europei Libere, oferindu-i, totodata, notorietate.

Documente reale

Eugen Barbu si-a intrat perfect in rolul in care fusese distribuit de catre Securitate si a publicat in „Saptamana” un serial despre Caraion si Europa Libera care, la vremea respectiva, a starnit foare multe comentarii, mai ales in mediile artistice, atent monitorizate de politia politica. Articolele lui Barbu, bazate pe notele informative ale poetului, sustineau o teorie draga comunistilor, conform careia cei care vorbeau la Europa Libera erau neofascisti, precum Caraion, ori aveau mari pacate pe constiinta. Fara precedent era faptul ca Securitatea divulga numele unui informator folosindu-se de documente reale, mascate fara succes sub copertele unui asa-zis jurnal al lui Caraion, uitat, chipurile, la Bucuresti.

Scriitorul era vulnerabil

Povestea nu placea tuturor. Acesta e motivul pentru care spionajul consemna, intr-un raport din 22 februarie 1982, faptul ca „demascarile lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Ion Caraion” din revista „Saptamana” au fost lansate fara o acoperire reala, „de natura sa intareasca pozitiile celor vizati si, implicit, sa-i compromita pe cei care le-au lansat”. De unde tragem concluzia ca la Securitate mai erau oameni cu mintea limpede, care isi dadeau seama ca actiunea impotriva lui Caraion era de fapt o prostie fara margini. Tot Securitatea consemna faptul ca scriitori importanti din acea perioada stiau ca serialul ii este dictat lui Barbu de catre serviciile secrete, fapt ce intarea pozitia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Asa ca spionajul recomanda Directiei I de Informatii Interne sa-i compromita pe Lovinescu si Ierunca prin alte metode. Mai precis, folosind scriitori si critici de certa valoare, si nu pe Eugen Barbu, „care s-a dovedit vulnerabil in disputa cu Monica Lovinescu”.

Scrisoare catre Ceausescu

Nici Securitatea interna nu era prea incantata de „prestatia” lui Barbu. La 10 martie 1982, colonelul Gheorghe Danescu, seful Securitatii Bucuresti, raporta superiorilor ca mai multi scriitori, printre care Liviu Calin, Zigu Ornea ori Alexandru Paleologu, sustineau ca Barbu „divulga nepermis contactele sale cu Securitatea si vorbeste de accesul direct, la cel mai inalt nivel, acreditand ideea periculoasa ca actioneaza la indicatia dorita de conducerea superioara, iar campaniile sale impotriva lui Eugen Lovinescu sau a unor scriitori contemporani ar fi aprobate la acest nivel”. Conu Alecu Paleologu, care in acel moment nu putea privi intregul, avea toate motivele sa fie ingrijorat. Era informator al Securitatii si se temea ca, intr-o zi, dintr-un anumit motiv, poate ca va fi si el demascat de catre Eugen Barbu. si colonelul Danescu avea motive de ingrijorare. O asemenea actiune nu putea crea decat panica printre informatori, iar consecintele erau greu de prevazut. Aceste povesti au ajuns cu siguranta si la urechile lui Ceausescu, dar si ale activistilor de partid importanti de la acea vreme, care, firesc, au cam strambat din nas. Castigul nu acoperea nici pe departe costurile. Simtind pericolul, Eugen Barbu a iesit la bataie, depunand o jalba chiar la Cabinetul 1.

«Imi cer capul»

Asadar, la 5 mai 1982, seful revistei „Saptamana” i-a scris lui Ceausescu, caruia i s-a plans ca are „mari dificultati in privinta publicarii serialului despre Ion Caraion” cu activistii de partid care-i vor capul. „Tovarasii Pana, Necsoiu si iar acel nefast Vasile Nicolescu, sub pretext ca vor liniste, imi cer capul! Ce victorie ar fi pentru Europa Libera!” Scrisoarea, publicata recent de ziarul „Cotidianul”, se incheie cu o delatiune de pomina impotriva dusmanilor literari ai lui Barbu, cuprinsa in articolul „Coloana a cincea in arta”, atasat misivei. In opinia lui Barbu, intre spionii finantati si incurajati din exterior se aflau si Manolescu, Piru, Paler, pe care-i demasca in cel mai mai pur stil stalinist, doar pentru ca promovau o literatura care, in opinia lui, era modernista. Ce-i mai grav pentru memoria scriitorului e ca ii cerea lui Ceausescu sa ia masuri draconice impotriva celor care „primejduiesc ideologia noastra”.

«Injunghie cultura romana!»

Scrisoarea lui Barbu catre Ceausescu nu a insemnat doar un moment singular de furie al scriitorului, cauzat de faptul ca anumiti activisti de partid voiau sa opreasca serialul despre Caraion. O alta nota a securitatii interne, intocmita la 5 octombrie 1982, consemneaza o convorbire pe care seful revistei „Saptamana” se pare ca a avut-o chiar cu generalul Iulian Vlad. Barbu isi infiereaza din nou, cu aceeasi manie proletara, dusmanii. De pilda, pe Vasile Nicolescu, director in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, il acuza ca „submineaza” revista „Saptamana” si „injunghie cultura romana”. Scriitorul i-a spus generalului Vlad aceeasi povestea pe care o asternuse in scrisoarea trimisa lui Ceausescu. Noutate e ca dusmanii sai literari Paler, Ivascu, Haulica, Manolescu, Rapeanu erau numiti si „disidenti”. Partidul nu a dat semne din care sa reiasa ca-i acorda satisfactie lui Barbu. Nici nu s-a dezlantuit impotriva celor reclamati lui Ceausescu ori Securitatii, din simplul motiv ca nu dorea sa-si mai faca valuri, mai ales atunci cand nu era cazul. In acel moment, cei infierati de catre scriitor nu erau un pericol pentru oranduirea socialista.

Marea mistificare

Pentru Securitate toata povestea a fost o catastrofa. si asta pentru ca serviciile secrete rivale, care au urmarit cu atentie disputa dintre Barbu si redactorii Europei Libere, nu puteau pierde ocazia sa-i discrediteze pe romani, care isi deconspirau colaboratorii. Pentru niste persoane avizate din Occident, dar nu numai, care cochetau cu ideea ca se pot face niscai „afaceri” cu Bucurestiul, informatia era de-a dreptul descurajanta. Securitatea a mobilizat energii uriase pentru distrugerea unui om - cu mult mai mari decat cele folosite de alte servicii similare in operatiuni cu adevarat importante -, care in Romania mai avea relatii doar cu cativa pensionari. Chiar si inainte de a muri, Caraion aparea frecvent in rapoartele Securitatii drept un adversar redutabil. Era o mistificare menita sa acopere o operatiune disproportionata, care nu adusese de fapt nici un beneficiu regimului comunist de la Bucuresti.

Amandoi dispretuiau emigratia

Prins in foc incrucisat, Caraion n-a mai rezistat mult in aceasta lume si a plecat intr-o alta, poate mai buna. Faptul ca a fost deconspirat drept fost informator, cat si amenintarile care ii soseau in Elvetia din partea serviciului coordonat de catre colonelul Ilie Merce l-au strivit. O lovitura puternica a primit-o si atunci cand a priceput ca, dupa dezvaluirile lui Barbu, nu o sa-i intinda nimeni o mana de ajutor, fapt care probabil i-a agravat boala care l-a rapus in 1986. Lasand la o parte victoria fara glorie a Securitatii impotriva unui Caraion care nu reprezenta nici un pericol pentru regimul de la Bucuresti, toata povestea a scos la iveala faptul ca Barbu si Caraion nutreau cam aceleasi sentimente in privinta emigratiei culturale romanesti, pe care o dispretuiau din adancul sufletului. Barbu a demonstrat-o prin articolele pe care le-a lasat in urma, iar Caraion, prin notele semnate „Artur”, pe care le furnizase periodic ofiterilor de securitate.(Gardianul, 28 mai 2007)

http://www.confidentialpress.ro/special.php?newa_id=25&articol=Eugen-Barbu,-protagonist-in-jocurile-murdare-ale-Securitatii

http://snipurl.com/2211r